Vorbind acum o săptămână despre Ucraina, președintele rus Vladimir Putin spunea că „este imposibil să te uiți fără lacrimi la ceea ce se întâmplă acolo”, „la tragedia principală, care se desfășoară în fața noastră, sub ochii noștri – înstrăinarea popoarelor ucrainean și rus” (tragedia fizică, suferințele, pierderile de vieți omenești, distrugerile fiind, în mod logic, secundară).
Este o frază care te ia prin surprindere. Ce ar însemna spusele sale? E fariseism grosier, actorie elementară, dedublare schizoidă, antrenată în școala KGB? Pare imposibil ca el să nu conștientizeze că este autorul acestei tragedii, că înstrăinarea popoarelor ucrainean și rus era inevitabilă după ocuparea Crimeii, după ce a provocat, a încurajat și a acordat sprijin separatismului în „Novorossia” Ucrainei.
Dar dacă e posibil, dacă el se crede nevinovat, curat ca lacrima? Dacă părerea sa de rău nu cuprinde și acțiunile sale? Dacă nu are dubii în privința justeței și moralității acestora?
Dacă efuziunea e sinceră?
De altfel, fraza cu „lacrimile”, adresată membrilor Consiliul pentru drepturile omului de pe lângă președintele Rusiei, se referea în primul rând la „persecuțiile” Bisericii Ortodoxe Ruse în Ucraina, și nu a fost citată de principalele agenții informaționale ruse. Și preocuparea pentru „înstrăinarea popoarelor ucrainean și rus”, a fost mediatizată foarte puțin, nu se poate compara cu reacția obișnuită a mass-media ruse la alte preocupări, mult mai banale, ale „liderului națiunii”. Posibil, fiindcă aceasta pare ciudată, falsă, de un cinism extrem în contextul acțiunilor sale din Ucraina, și le oferă rușilor un prilej să pună la îndoială percepția, sinceritatea, sănătatea sa.
Dar dacă această efuziune, această tiradă sentimentală nu e jucată, ci e sinceră? – se pot întreba unii ruși. Nu ar ajunge ei la concluzia că e ceva în neregulă, e ceva nenormal cu președintele lor?
Angela Merkel spunea, după prima sa discuție telefonică cu Putin despre Crimeea, că președintele rus i s-a părut rupt de realitate, aflat în altă lume. Și după întâlnirea recentă dintre Putin și Merkel la Milano, s-a menționat divergența în ce privește originea și cauzele evenimentelor din Ucraina.
Miza pe înțelegerea ucrainenilor
Ocupând Crimeea, Putin afirma în discursul său din Duma Rusă, că mizează pe înțelegerea… ucrainenilor și a… Germaniei trecute prin drama separării. Dacă e așa, comparația cu Hitler e corectă nu numai din punct de vedere motivațional – apărarea nemților, respectiv, rușilor din afara țării, ci și al stării psihice, al inadecvării la realitate. S-ar putea ca el să fi crezut la modul sincer că ucrainenii nu au de ce se supăra pe el și pe Rusia, că Germania, reunificată cu acordul generos al lui Gorbaciov, se va împăca cu recroirea frontierei.
George Friedman, fondatorul agenției de analiză Stratfor, consideră că Putin suferă din cauza că nu a reușit să controleze Ucraina prin agenții FSB, că președintele rus vede orientarea spre Uniunea Europeană a ucrainenilor ca rezultat al implicării americane în chestiunile interne ale Ucrainei, prin finanțarea ONG-urilor care militează pentru drepturile omului (sursa: infoprut.ro). Astfel, Putin deplânge neputința ucrainenilor de a se elibera de… americani și a se întoarce la sânul Rusiei.
S-ar putea ca el să fi fost convins că și-a asigurat, cu ajutorul Gazpromului, „neutralitatea” Europei, că dependența ei de Rusia e mai puternică decât relațiile cu SUA, decât valorile și ordinea pe care le apără. Faptul că a subapreciat nu numai determinarea Occidentului, dar și potențialul de reacție al acestuia nu e doar un calcul greșit, ci și o probă suplimentară a inadecvării. El a încercat, cum spun rușii, „să alerge înaintea locomotivei”, să proclame Rusia drept un nou pol al puterii, fără a se asigura de acordul „jandarmului mondial”.
Pol sau „benzinărie”?”
Presa internațională a constata că în ultimul timp Putin s-a referit de trei ori la arsenalul nuclear al Rusiei și la pericolul unei confruntări cu ea. E gestul unui șef de „benzinărie”, după cum a calificat potențialul economic al Rusiei senatorul american John McCain, pornit să dicteze regulile sale „șefilor” Europei și SUA, să schimbe ordinea mondială. „Îmbătat” de enorma sumă de petrodolari acumulați, liderul rus a pierdut simțul realității. Se confirmă astfel că lumea multipolară pentru care pledează din 2007, prin faimosul discurs de la Munchen, reflectă dorința lui Putin ca Rusia să devină unul din polii cu drept la propria „sferă de influență”, în jurul căruia să graviteze statele din spațiul postsovietic, ferit de intervenția celorlalți poli.
În această cheie trebuie citită declarația recentă a șefului diplomației ruse Serghei Lavrov, precum că Rusia nu va îndeplini condițiile Occidentului pentru a scăpa de sancțiuni, adică nu își va retrage mercenarii, nu va înceta să incite și să alimenteze separatismul în Ucraina. Zilele trecute, Lavrov vorbea despre „repetarea” de către UE a „scenariului” ucrainean în Republica Moldova, afirmând că se urzesc „planuri asemănătoare”, amenințând că Moscova va recunoaște Transnistria, dacă ele se vor realiza.
”Lacrimile lui Putin”
Amenințările lui Lavrov provin din obsesia, din lacrimile lui Putin. Sunt lacrimi de crocodil care își înghite cu eforturi victima. Măcar instinctul, dacă nu rațiunea, ar trebui să ne facă să rupem poala și să fugim cât mai departe de Rusia. Numai niște inconștienți, „idioți utili” sau agenți ruși ar mai stărui în asemenea condiții asupra „neutralității” Republicii Moldova. Rusia a recunoscut de facto Transnistria, nu o singură dată, și dacă o va recunoaște de jure nu se va schimba absolut nimic, decât că lumea se va convinge definitiv că are de-a face cu un om periculos la Kremlin.
