Conflictul iscat de numirile de procurori la DNA, ce a determinat intervenţii verbale extrem de acide ale preşedintelui şi premierului, folosind cuvinte ce nu ar trebui să existe în vocabularul actorilor politici, îi dă dreptate domnului Iliescu, care spunea că ieşirea premierului a fost nepotrivită, chiar intempestivă. După ce şi-a făcut autocritica, în urma aprecierii liderului PSD, Victor Ponta şi-a „revenit” extrem de rapid. A creat noi epitete în limba română, de la „băsist” a trecut, după numele unor personaje cunoscute, spunând despre procurorii schimbaţi că sunt „macovişti” şi „morarişti”. După aceea, a ironizat Consiliul Superior al Magistraturii. Aceste declaraţii au deranjat cancelariile occidentale, uitându-se că, fără exagerare, în lipsa asistenţei internaţionale, România se prăbuşeşte. Cu siguranţă, raportul MCV din ianuarie 2014 nici de data aceasta nu va fi unul bun. Nu pot să nu remarc că Adrian Năstase, fiind mai inteligent, a ştiut să cultive relaţiile cu statele occidentale, cointeresându-le. În legătură cu această situaţie, este axiomatic că nu există cale de mijloc între Vest şi Federaţia Rusă, sau mai bine zis spaţiul euro-asiatic, şi sunt, de asemenea, convins, că USL nu doreşte să ne îndreptăm spre Est.
Nici Traian Băsescu, celălalt protagonist al disputei, nu este cavalerul fără prihană. Telefoanele date la procurorul general sau la ministrul Justiţiei nu cred că ţin de rolul de mediator, ce-l conferă Constituţia preşedintelui.
Problemele care se ivesc în împărţirea dreptăţii, iar justiţia ca un concept globalizant include atât comandamentele rezolvării cauzelor cu celeritate şi executarea hotărârilor judecătoreşti, nu sunt deloc simple şi reprezintă deziderate ce nu îşi pierd actualitatea niciodată. Din păcate, pretutindeni în lume există interferenţe ale politicului, administrativului, şi a grupurilor economice în cadrul puterii judecătoreşti. (A se vedea, de exemplu, cum, recent, a fost scos de sub urmărire penală într-un dosar, fostul preşedinte francez Nicholas Sarkozy.) Apărătorii intransigenţi ai răspunderii pentru faptele ilicite, chiar şi pentru militari, se consolează cu ideea că s-ar putea ca judecătorii de instrucţie să nu fie aşa de îngăduitori în problema mitei ce s-a dat pentru livrarea unor fregate către Pakistan. (O parte din bani au fost dirijaţi pentru finanţarea campaniei electorale a lui Édouard Balladur, un exponent al dreptei.) La noi, presiunile politice sunt mai grosolane, deoarece ne aflăm în Balcani. Astfel, Ponta spunea într-un interviu că Dragnea va fi achitat, iar Vosganian, cel care se consideră potenţial câştigător al Nobelului pentru literatură (premiul din acest an l-a ratat), apreciază că Senatul, refuzând să-i ridice imunitatea parlamentară, i-a dat un verdict de nevinovăţie. Prima declaraţie, deci cea a lui Ponta, duce la o presiune uriaşă asupra magistraţilor, care vor judeca frauda la referendum, iar fostul ministru al Economiei se face că nu ştie că a ratat şansa ca instanţele să-l achite, dacă ar fi fost trimis în judecată şi declarat inocent. Dacă la început şi eu credeam că Vosganian nu a săvârşit fapte penale, acum am oarecare îndoieli.
Declaraţiile lui Antonescu, inclusiv în problema justiţiei, sunt pur şi simplu halucinante, ca să nu zic sinucigaşe, lovind cu perseverenţă în muribunda alianţă USL. Politicianul cu nume de floare se pare că este când la putere şi când la opoziţie, dar este constant împotriva lui Ponta. Este evident că fără sprijinul PSD-ului, liberalul nu va ajunge vreodată la Cotroceni. (A fost cândva în acest palat, dar pentru o scurtă perioadă.)
Conchid că justiţia a făcut eforturi mari pentru a se elibera din balansul trecutului, inclusiv de magistraţii corupţi, categorie de oameni cu adevărat greţoşi, dar mai sunt multe de făcut, mai ales în condiţiile implementării celor patru coduri: civil, de procedură civilă, penal şi de procedură penală, şi a unei noi mentalităţi, care ar trebui să-i caracterizeze pe procurori şi judecători.
Aş dori să evidenţiez două situaţii care demonstrează fragilitatea justiţiei româneşti şi cât de vulnerabilă este şi acum.
1) În temeiul hotărârii Guvernului, nr. 466 din 19 august 1992, publicată în Monitorul Oficial în numărul 227/1992, s-a restituit Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), printre alte imobile, şi două clădiri şi două curţi situate în comuna Bixat, ce au fost utilizate d euniţi până în toamna anului 1948, când călugării basilitani au fost alungaţi de acolo, mai puţin cei arestaţi. (Apropo de mănăstirea greco-catolică Bixat, cântecul: „Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale,/Că noi suntem fiii lacrimilor Tale”, cântată şi de fraţii ortodocşi, îşi are sorgintea acolo, autorii textului şi ai melodiei fiind doi călugări, Sălăjan şi Marina.)
Hotărârea Guvernului nu s-a pus în aplicare după mai bine de 20 de ani. Despre litigiul provocat de această bizară situaţie a aflat şi Departamentul de Stat. Procesul a fost strămutat de la Negreşti Oaş la Ploieşti. Dosarul s-a plimbat şi pe la Tribunalul Mehedinţi, Curtea de Apel Craiova, şi, într-un final a ajuns la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care l-a soluţionat irevocabil prin decizia 5847/2012, stabilind că imobilele aparţine Bisericii Române Unite. Totuşi, proprietara nu a ajuns în posesia celor cerute după atâta amar de vreme. Mai mult, pârâta Mănăstirea Ortodoxă Bixat a exercitat şi contestaţie la executare la procedura de execuţie silită, ce a fost respinsă definitiv prin decizia 607/R/12.09.2013 a Tribunalului Satu Mare.
Deşi procedura de execuţie silită este demarată şi se apreciază de instanţa sătmăreană că este legală, totuşi, cei în drept nu beneficiază de ceea ce li s-a acordat de autorităţile competente, fapt pur şi simplu revoltător. Ne indignăm că Departamentul de Stat american se amestecă în problemele noastre interne, aceasta era şi lozinca lui Nea Nicu, dar acum trăim în alte vremuri; respectarea drepturilor fundamentale nu se poate tranzacţiona, şi mai există Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, deci cei persecutaţi şi nedreptăţiţi nu sunt singuri.
2) Cam acelaşi lucru se întâmplă şi la Pasul Prislop, ce ţine de oraşul Borşa, judeţul Maramureş. Consiliul Local Borşa, prin Hotărârea nr. 94/2004, a atribuit ordinului Sfântul Vasile cel Mare un teren pentru edificarea unei mănăstiri. După doi ani de la atribuire, pentru acelaşi teren s-a transmis dreptul de folosinţă gratuită către Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului.
Prin decizia nr. 2059/2009 a Curţii de Apel Cluj, Consiliul Local Borşa a fost obligat să emită o hotărâre, în temeiul Legii nr. 239/2007, de transmitere, în favoare Ordinului, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 7,2 ha.
Curtea de Apel Cluj a mai dat trei hotărâri în favoare Ordinului, decizia nr. 6/04.03.2010, decizia 927/R/2011, şi sentinţa 738/2012. Totuşi, cele stabilite prin aceste hotărâri nu sunt puse în aplicare.
În acest caz, instanţele au dat dovadă de celeritate, deci de rapiditate în rezolvarea cauzelor, dar pentru autorităţile administrative hotărârile pronunţate sunt simple petece de hârtie.
Nu atac justiţia, în general. Magistraţii, în marea lor majoritate, sunt corecţi şi copleşiţi de numărul dosarelor pe care trebuie să le rezolve. Trebuie, însă, să nu fie subiectivi şi să fie fermi faţă de cerinţele politice şi administrative. Aşa fiind, cu cât politicienii şi autorităţile administrative vor interfera mai puţin în mersul justiţiei, care este înfăptuită, totuşi, de către oameni, cu atât va fi mai bine pentru noi, cetăţenii de rând.
Adrian Man
11.10.2013
P.S.: Marţi, 8 octombrie a.c., am asistat la Casa Universitarilor, la o dezbatere la care au participat un grup de intelectuali români străluciţi din ţară şi străinătate. M-au impresionat, în mod deosebit, prin competenţă şi acurateţe, academicienii Solomon Marcus şi Ioan Aurel Pop. M-a surprins însă numărul relativ nu prea mare al participanţilor tineri. Oricum, simpozionul, a cărui temă a fost „Provocarea culturii” a fost un regal al inteligenţei şi merită să fie consemnat în mass media clujeană.
