Piaţa interetnică- editorial de Tudor Salagean. Statuia lui Matei Corvin se inaugureza AZI
Piaţa centrală a Clujului are o istorie de şase veacuri, şi asta doar în forma sa actuală: cea de centru a oraşului. Timp de cinci secole ea s-a numit Piaţa Mare sau Piaţa Centrală, şi această perioadă a fost cea mai bună a istoriei sale. Însă, în preajma anului 1900, când în întreaga Europă se umfla buboiul naţionalist, piaţa a început să fie transformată în altceva decât fusese întotdeauna până atunci. Încetând să mai fie, simplu, Piaţa Mare sau Piaţa Centrală, ea a început să schimbe denumiri şi culori în funcţie de oportunităţile momentului: de la Mátyás Király tér la Piaţa Libertăţii şi Piaţa Unirii, de la roşu-alb-verde la roşu-galben-albastru. Dintr-un centru dinamic al vieţii urbane ea s-a transformat într-un spaţiu-vitrină, un soi de templu în aer liber, dedicat măreţiei naţiunii dominante. Un spaţiu de care o adevărată comunitate burgheză ar fi putut să se lipsească, dacă burghezii vremii nu ar fi avut deja creierele îmbâcsite de gargaragelile patriotarde. Ornamentul principal al pieţei a devenit, în anul 1902, grupul statuar al regelui Matia, cel născut în urbea de pe Someş în anul 1443. Astfel, a început istoria confruntărilor simbolice care au bântuit piaţa de-a lungul întregului secol al XX-lea.
Monumentul realizat de Janos Fadrusz are o valoare artistică indiscutabilă şi adevărată, neegalată de nici unul dintre monumentele ulterioare. Însă, în loc să îl promoveze pe Matia ca pe un simbol al istoriei comune româno-maghiare, al valorilor europene comune celor două popoare, al unei noi speranţe pentru viitor, el îl înfăţişează doar ca pe un rege maghiar, înconjurat de generalii săi învingători. Inaugurarea statuii, în octombrie 1902, în prezenţa mai multor mii de oameni (peste o sută priveau ceremonia de pe acoperişuri) a fost o manifestare a mândriei naţionale ungare, iar asta nu a ajutat, fireşte, la a o face iubită de români. Astfel, startul a fost ratat, iar promovarea valorilor comune a ajuns, ulterior, să fie de regulă abandonată în faţa atitudinilor de revendicare şi respingere.
Faptul că, după 1918, românii au încercat în câteva rânduri să doboare statuia de pe soclu devine, în aceste condiţii, aproape inteligibil. La rândul lor, autorităţile maghiare au revendicat-o ca patrimoniu propriu şi i-au solicitat transferul în Ungaria. Autorităţile României interbelice au păstrat statuia, dar i-au înlăturat de pe soclu simbolurile naţionale ungare şi au înălţat în faţa ei, în acelaşi spaţiu-vitrină, o copie a Lupei Capitoline amplasată, la concurenţă, pe un soclu mult mai înalt decât ar fi fost normal. Regele de bronz privea astfel, simbolic, exact către simbolul originii latine a neamului din care proveneau, se pare, strămoşii săi pe linie paternă. În septembrie 1940, românii au luat Lupoaica şi au plecat cu ea în refugiu, iar maghiarii au readus statuia lui Matia la forma sa simbolică iniţială. După 1945 s-a găsit, în sfârşit, o formă de compromis inteligent, prin amplasarea pe soclul statuii a inscripţiei latine „Mathias Rex”. Istoricii au făcut eforturi de a-l recupera pe Matia pentru istoria românească, dar tot istorici au fost şi cei care l-au rebotezat, prosteşte, Matei, şi au contaminat cu această formă eronată manualele şcolare, cărticelele de popularizare şi conştiinţele generaţiilor care au urmat.
A urmat, în 21 decembrie 1989, cel mai adevărat moment de eroism din cel mai ridicol veac al istoriei acestei pieţe. Şi astfel a venit democraţia, care a degenerat în scurtă vreme, în modul cel mai democratic, în glorioasa şi longeviva administraţie Funar, care a fost aşa cum ne-o amintim: cu steaguri, bănci, pubele, trotuare şi aranjamente florale tricolore, cu proiecte ridicole sau absurde, cu noi tentative de a scăpa de grupul statuar. Cercetările arheologice, din nefericire nefinalizate, au eşuat într-o punere în valoare fără noimă, menită doar să dea satisfacţii, la acelaşi nivel simbolic, celor aplecaţi către iubirea de origini romane.
Acum, în aprilie 2011, după nimeni nu mai ştie exact câte amânări, grupul statuar restaurat de câteva luni bune – lângă care au fost lansaţi porumbei ai păcii şi s-au organizat manifestări roşu-alb-verzi, chiar şi aşa neinaugurat cum era – va fi în sfârşit inaugurat oficial după o altă prea lungă istorie: aceea a restaurării sale. Rămâne să vedem care dintre aspectele momentului va fi considerat mai insolit: prezenţa amfitrionică a celui dintâi ministru maghiar al culturii românilor de pretutindeni (care, spre binele tuturora, trebuie să sperăm că va fi şi ultimul), sau poate amestecul culorilor roşie-galbenă-albastră şi roşie-albă-verde, pentru prima dată în acest spaţiu în istoria foarte recentă? Sunt semne bune sau semne proaste pentru „piaţa interetnică”? Un semn bun a apărut, cu siguranţă, în urmă cu un an şi jumătate, când boscheţii (şi boschetarii) au fost îndepărtaţi, iar piaţa centrală a fost readusă la o formă rezonabilă şi redată întregii comunităţii clujene. Un alt semn bun este restaurarea grupului statuar şi faptul că pe plăcuţa amplasată lângă acesta este înscrisă varianta corectă a numelui regelui: Matia. Rămâne să vedem câţi dintre oficialii momentului vor fi capabili să îi rostească corect numele.
Tudor Sălăgean
Monumentul realizat de Janos Fadrusz are o valoare artistică indiscutabilă şi adevărată, neegalată de nici unul dintre monumentele ulterioare. Însă, în loc să îl promoveze pe Matia ca pe un simbol al istoriei comune româno-maghiare, al valorilor europene comune celor două popoare, al unei noi speranţe pentru viitor, el îl înfăţişează doar ca pe un rege maghiar, înconjurat de generalii săi învingători. Inaugurarea statuii, în octombrie 1902, în prezenţa mai multor mii de oameni (peste o sută priveau ceremonia de pe acoperişuri) a fost o manifestare a mândriei naţionale ungare, iar asta nu a ajutat, fireşte, la a o face iubită de români. Astfel, startul a fost ratat, iar promovarea valorilor comune a ajuns, ulterior, să fie de regulă abandonată în faţa atitudinilor de revendicare şi respingere.
Faptul că, după 1918, românii au încercat în câteva rânduri să doboare statuia de pe soclu devine, în aceste condiţii, aproape inteligibil. La rândul lor, autorităţile maghiare au revendicat-o ca patrimoniu propriu şi i-au solicitat transferul în Ungaria. Autorităţile României interbelice au păstrat statuia, dar i-au înlăturat de pe soclu simbolurile naţionale ungare şi au înălţat în faţa ei, în acelaşi spaţiu-vitrină, o copie a Lupei Capitoline amplasată, la concurenţă, pe un soclu mult mai înalt decât ar fi fost normal. Regele de bronz privea astfel, simbolic, exact către simbolul originii latine a neamului din care proveneau, se pare, strămoşii săi pe linie paternă. În septembrie 1940, românii au luat Lupoaica şi au plecat cu ea în refugiu, iar maghiarii au readus statuia lui Matia la forma sa simbolică iniţială. După 1945 s-a găsit, în sfârşit, o formă de compromis inteligent, prin amplasarea pe soclul statuii a inscripţiei latine „Mathias Rex”. Istoricii au făcut eforturi de a-l recupera pe Matia pentru istoria românească, dar tot istorici au fost şi cei care l-au rebotezat, prosteşte, Matei, şi au contaminat cu această formă eronată manualele şcolare, cărticelele de popularizare şi conştiinţele generaţiilor care au urmat.
A urmat, în 21 decembrie 1989, cel mai adevărat moment de eroism din cel mai ridicol veac al istoriei acestei pieţe. Şi astfel a venit democraţia, care a degenerat în scurtă vreme, în modul cel mai democratic, în glorioasa şi longeviva administraţie Funar, care a fost aşa cum ne-o amintim: cu steaguri, bănci, pubele, trotuare şi aranjamente florale tricolore, cu proiecte ridicole sau absurde, cu noi tentative de a scăpa de grupul statuar. Cercetările arheologice, din nefericire nefinalizate, au eşuat într-o punere în valoare fără noimă, menită doar să dea satisfacţii, la acelaşi nivel simbolic, celor aplecaţi către iubirea de origini romane.
Acum, în aprilie 2011, după nimeni nu mai ştie exact câte amânări, grupul statuar restaurat de câteva luni bune – lângă care au fost lansaţi porumbei ai păcii şi s-au organizat manifestări roşu-alb-verzi, chiar şi aşa neinaugurat cum era – va fi în sfârşit inaugurat oficial după o altă prea lungă istorie: aceea a restaurării sale. Rămâne să vedem care dintre aspectele momentului va fi considerat mai insolit: prezenţa amfitrionică a celui dintâi ministru maghiar al culturii românilor de pretutindeni (care, spre binele tuturora, trebuie să sperăm că va fi şi ultimul), sau poate amestecul culorilor roşie-galbenă-albastră şi roşie-albă-verde, pentru prima dată în acest spaţiu în istoria foarte recentă? Sunt semne bune sau semne proaste pentru „piaţa interetnică”? Un semn bun a apărut, cu siguranţă, în urmă cu un an şi jumătate, când boscheţii (şi boschetarii) au fost îndepărtaţi, iar piaţa centrală a fost readusă la o formă rezonabilă şi redată întregii comunităţii clujene. Un alt semn bun este restaurarea grupului statuar şi faptul că pe plăcuţa amplasată lângă acesta este înscrisă varianta corectă a numelui regelui: Matia. Rămâne să vedem câţi dintre oficialii momentului vor fi capabili să îi rostească corect numele.
Tudor Sălăgean
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- Tise in teritoriu publicat în data de 10-11-2009
- Audiente in teritoriu publicat în data de 16-11-2009
- Consiliul Judetean reduce cheltuielile publicat în data de 24-11-2009
- Sedinta suspendata si certuri la CJ Cluj publicat în data de 26-11-2009
- DGASPC, premiata de Fundatia Mederic Alzheimer publicat în data de 01-12-2009
Tag-uri
Articol vizualizat de 1440 ori
Înapoi
Reportaje video
Incredibil! Un poliţist trage intr-un cameraman amator
Un cameramam si-a filmat propria moarte
VEZI DIN CE ACIDENT AVIATIC S-AU SALVAT TOTI PASAGERI
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Cluj
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii