Românul are nevoie de asistenţă, de supraveghere. Are nevoie să simtă că-i stă cineva cu sula-n coaste. Altfel, de capul lui, nici pe acesta – capul – nu şi-l vede. Şi nici nu vrea s-o facă. N-are chef s-o facă! La ce bun s-o facă? Care-i graba? Iar când vine unul să-l îndemne, să-i arate ce, cum şi în cât timp are de făcut, începe să-l spurce pe la spate. Asta chiar dacă, odată treaba terminată, e bucuros c-a terminat-o şi că are cu ce se făli.
Românii nu-s buni meşteri. Ca o regulă. Meşterul trebuie să-şi fie propriul îndrumător. Meşterul trebuie să aibă conştiinţa lucrului bine făcut, durabil, fiabil, aspectuos. E un întreg cult al muncii care ar trebui să-l anime pe-un meşter. Meşterul român e ca toţi ceilalţi români. Cunoaşte o mulţime de subterfugii, de şmecherii prin care ce-i stricat, de exemplu, poate fi reparat la limita funcţionalităţii, atâta cât s-o mai ducă cel puţin încă o oră. Meşterul român începe treaba cu o votcă. Sau cu o bere. Înainte de orice, el te întreabă dacă nu-l serveşti cu ceva. Te întreabă din ochi, la început (ochii aceia injectaţi, gălburii pe lângă irişi), apoi te-ntreabă şi prin viu grai. Asta pentru că rareori meşterul are „bucă”. Meşterului român i-e veşnic stricat ceasul, pentru că nu e niciodată punctual. Meşterul român nu are scule performante, iar cele pe care le are nu prea le ştie folosi. Meşterul român e neînfricat, e temerar (cum altfel după câteva sute de mililitri de votcă?!), verifică tensiunea pe fir şi cu limba, se urcă pe casă/ bloc şi dacă plouă cu piatră şi pâlnia ciclonului se vede la orizont. În asta nu-l întrece nimeni. Meşterul român e misogin. Meşterul român fluieră dizgraţios după femei şi chiar după fete de şcoală gimnazială. Dacă eşti naiv, îi cazi uşor în plasă şi te complaci în impresia că meşterul român e stăpân pe situaţie, că totul se desfăşoară numai la comanda lui. Meşterul nostru vorbeşte mult. Ore întregi. Chiar şi-o zi încheiată, dacă asta-l absolvă de muncă. Ştie poveşti câte vor urechile să-ţi audă. Meşterul român e rareori bărbierit recent şi rareori miroase bine. Umblă în salopetă sau pantaloni murdari de te miri ce. Şi asta-i dă mereu aspectul unuia tocmai oprit din lucru.
Spun toate astea, deşi ştiu că le ştiţi, şi mai ştiu că n-aţi apelat prea des la serviciile unui meşter. Din două motive: pentru că-i aşa cum îl ştim cu toţii (inclusiv el) şi pentru că suntem cu toţii nişte meşteri. La ce ne trebuie nouă o persoană „avizată” să repare chiuveta? Cu o şurubelniţă şi câteva fire de câlţi am rezolvat-o noi. Şi, peste o săptămână, când începe iarăşi să picure, ştim oricum ce să-i facem. Sunt, însă, situaţii când meşterul din fiecare nu-şi poate face datoria şi atunci trebuie apelat la unul sau la o echipă întreagă de meşteri „profesionişti”. O astfel de situaţie e acoperitul unui bloc, de pildă.
Exemplul îmi e apropiat pentru că, de câteva zile, blocul în care locuiesc, chipurile, este în plin proces de acoperire. După chinuri mari (o macara defectă, reparată apoi cu greu de-o cohortă întreagă de „specialişti” într-ale macaralelor), materialele s-au urcat pe edificiu. Asta a fost Ziua I. Ziua a II-a a constat din familiarizarea meşterilor (pentru definiţie, a se recitit aici paragraful mai lung de la început!) cu câmpul de lucru. Soarele a răsărit în ziua a III-a pe la ora 5 şi câteva minute, însă meşterii au apărut rând pe rând de-abia pe la 11. Cu mari eforturi – nu fuseseră serviţi, din păcate, decât cu câte o cafea fără prea mult zahăr – au reuşit să traseze schiţa viitoarelor lucrări. Şi gata. Gata pentru că drujba, unealta principală în acea zi, tocmai scosese fum înecăcios şi devenise de neutilizat. Ziua a patra e aproape gata şi ea, dar fără meşteri. N-au venit defel. Iar mâine urmează să vină tipii cu burlanele de ploaie. Nu-mi fac însă probleme. Şi aceştia tot meşteri sunt. Văzând că n-au de ce atârna tinicheaua, vor cădea probabil la o înţelegere cu meşterii de acoperişuri şi-or să vină ei cândva.
Meşterul român e cel mai tare! Cum îţi face el lucrarea, nu ţi-o face nimeni. Vorbesc serios. Chemaţi un meşter de-o altă naţie şi-o să vedeţi că se va lua cu mâinile de cap şi va spune: „Ioi, da’ bistoş io n-aş fi putut face aşa ceva niciodată.”
Ei, sigur că fiecare înţelege ce vrea de aici.
Siguranţa traficului
În luna aprilie, Curtea de Apel din statul american Alaska a recunoscut legitimitatea unui agent de la poliţia rutieră în a oprit din trafic o maşină în care ofiţerul credea că se desfăşoară o luptă. Potrivit unui articol din Ancorage Daily News, ofiţerul a declarat că a văzu prin luneta maşinii (când aceasta se afla oprită la un semafor) că „femeia şezând în locul din dreapta stătea cu faţa către şofer, cu un picior aşezat pe spătarul scaunului lui şi cu celălalt petrecut pe după tetieră”, ipostază urmată de acţiunea bărbatului de-a se „da spre femeie”. Că ocupanţii autovehiculului făceau de fapt sex şi nu se băteau era un lucru irelevant, au declarat membrii Curţii, fiindcă în amândouă cazurile se creează o problemă de siguranţă a traficului.
Sportul liceal
Bill Mattingly, superintendentul unei şcoli din Streator, statul Illinois, şi-a cerut public scuze în luna ianuarie după ce s-a aflat că acesta a chemat în biroul lui un jucător de baschet din echipa liceului şi i-a ordonat să paseze mingea mai des „puştilor albi”, inclusiv fiului lui. Iar în luna martie, Andy Schmeltzer, antrenor de baseball la liceul Hirschi (din Wichita Falls, Texas) a fost „pus pe liber” după ce a intrat în biroul unei profesoare cu o bâtă şi i-a cerut să modifice nişte note, după care a lovit cu bâta în masă, pentru a se face înţeles.
Site-uri aducătoare de bani
Activistul norvegian Tommy Hol Ellingsen şi prietena lui, căutând noi surse de finanţare pentru mişcarea de protecţie a mediului au pus bazele, la începutul acestui an, unui site de internet care-i taxează pe vizitatori cu în jur de 15 dolari americani pe lună pentru a vedea fotografii pornografice ale celor doi, întreg profitul urmând a fi vărsat organizaţiilor de protecţie a mediului (deşi câteva au declarat că nu acceptă bani din motive de etică). Iar în luna ianuarie, o femeie în vârstă de 33 de ani din Marea Britanie, „Vix”, care suferă de scleroză multiplă, a creat un site web pe care a postat fotografii de-ale ei la bustul gol, cerându-le vizitatorilor să doneze banii Centrului Britanic de Cercetare Medicală. (Pe ambele site-uri, afacerile merg încet: până în luna aprilie, Ellingsen a declarat doar 200 de vizitatori lunar, iar Vix reuşise să adune echivalentul a 6.000 de dolari american de la 100 dintre cei aproape 125.000 de vizitatori ai site-ului.)
Ce-i sfânt, e sfânt!
În 1990 s-a prezentat pentru prima dată existenţa unui „cult cargo” în Tanna, una dintre cele 83 de insule ce alcătuiesc republica Vanuatu (localizată între Papua Noua Guineea şi Fiji). Cultul acesta consideră magice rezervele de mâncare şi echipament aduse de militarii americani încartiruiţi în zona insulelor în timpul celui de al Doilea Război Mondial, oamenii de acolo continuând, chiar şi după zeci de ani de la plecarea americanilor dintre ei, să se roage pentru măcar un singur nou „cargo”. În luna mai, potrivit unui articol publicat de Sydney Morning Herald, s-au iscat violenţe în Tana când militanţii creştini veniţi în zonă, susţinând că „treaba cu cargoul” e o porcărie, s-au luat la bătaie cu susţinătorii lui „John Forum”, americanul iconicizat pe care-l venerează cultiştii. În jur de 25 de persoane au fost spitalizate, conform raportului poliţiei din capitala Vanuatu, Vila.
Crimă, crimă, da’ tot bătaia...
Procesul intentat de Richard Timmons, în care cerea o despăgubire de 80 de milioane de dolari pentru că, susţinea el, fusese victima brutalităţii poliţiei, s-a judecat în luna aprilie în New York City, Timmons apărându-se singur şi susţinând în faţa juraţilor că merită să fie bogat fiindcă fusese „bătut constant” în timpul arestării sale din 1997. Juraţii i-au respins cauza după o scurtă deliberare, în parte poate fiindcă motivul pentru care fusese atunci arestat şi apoi condamnat era acela că omorâse trei ani, între care şi soţia şi fiul său de şapte ani, pe care-i decapitase.
Bucătărie scoţiană
Bucătarul şef Michael McCarthy, în vârstă de 21 de ani, cu o experienţă de aproximativ un an în bucătăria Hotelului Dalmunzie din Perthshire, Scoţia, a intentat un proces hotelului pentru obţinerea echivalentului a 42.000 de dolari ca despăgubire pentru tăietura gravă pe care şi-a făcută la un deget pe când încerca să felieze un avocado. Acesta a declarat că nimeni nu-l învăţase că trebuie să decojească fructul înainte să-l taie.

Imagini:

Alte articole pe aceeaşi temă

• România pierde pe mâna magistratilor publicat în data de 14-10-2008
• România, în topul celor mai vulnerabile tari publicat în data de 14-10-2008
• Interceptarile ilegale, o moda în România publicat în data de 14-10-2008
• Starea justitiei în România publicat în data de 14-10-2008
• Bulgaria si România, cele mai sarace tari ale UE publicat în data de 16-10-2008

Tag-uri

Investigatii Romania

Comentarii

Nici un comentariu nu a fost postat încă.