O istorie care ne-a fost ascunsă:
Prima rebeliune anticomunistă din România a avut loc în Bihor. “Vrem pâine, plata în natură!; Chiaburi nu sunt!; Jos URSS şi comuniştii!; Jos comuniştii unguri şi evrei!; Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” – sunt lozincile scandate de ţăranii bihoreni în urmă cu exact 55 de ani. În luna iulie a anului 1949, aproape 17.500 de ţărani din 54 de comune s-au ridicat împotriva conducerii comuniste. Potrivit Arhivelor Naţionale ale României, filiala Bihor, ţăranii au bătut 28 de „tovarăşi”. Răspunsul conducerii bolşevice a fost prompt. Zeci de ţărani au fost împuşcaţi în timpul rebeliunii şi în execuţii publice. „Chiaburii” bihoreni au fost urcaţi în trenuri de marfă şi deportaţi. Cea mai mare desfăşurarea de forţe a avut loc în plasa Tinca. Aproape şase mii de ţărani au scandat lozinci anticomuniste şi antimaghiare. Unul dintre supravieţuitori, Ioan-Wilson Ţărău, din comuna Girişu Negru, îşi aminteşte acel sângeros an. Împreună cu familia, Ioan Ţărău a fost luat de la vatră şi deportat în Dobrogea. Copilul lui s-a născut în surghiun.
Ţărani executaţi
Rebeliunea a izbucnit pe fondul nemulţumii populaţiei în legătură cu inovaţiile aduse de legea impozitului agricol. Gh. Gheorghiu Dej a hotărât ca, la treierat, ţăranii să nu mai primească uium (plata în natură n.red.) şi să fie remuneraţi cu bani. Documentele vremii scot la iveală faptul că, urmare a acestei decizii, a fost nevoie de intervenţia armatei şi a miliţiei. Revolte au avut loc pe aproape întreaga suprafaţă a judeţului. La Cociuba Mare, după intervenţia miliţiei şi armatei, a fost împuşcat ţăranul Costea Ioan. De asemenea, într-un raport informativ se aminteşte şi sprijinul acordat răsculaţilor de ţăranii unguri din comuna vecină Belfir. Aceeaşi situaţie se regăsea şi în localitatea Bicaciu. Într-un raport informativ întocmit de către secretarul organizaţiei comuniste din plasa Salonta, Mráz şi Spelák Ioan, preşedintele Comitetului Provizoriu al plasei, în legătură cu incidentul violent petrecut în comună, este arătat faptul că ţăranii l-au bătut pe activistul Filipaş, şi au distrus maşina organizaţiei. Şi aici, armata a executat preotul romano-catolic, un ţăran şi a un „chiabur”. La Girişu Negru, activistului Pogorovici Vlad, a raportat incidentul violent petrecut în comună. Acesta aminteşte sprijinul acordat răsculaţilor de ţăranii unguri din comuna vecină Belfir, dar şi intervenţia miliţiei şi armatei. Miliţia a  împuşcat ţăranii Balog Ioan şi Botău Gheorghe şi l-au exectat în public pe fostul notar Sârbu Silviu. „Pe la 11 noaptea au venit maşinile cu miliţieni de la Tăut, în frunte cu maşina Partidului. În faţa maşinilor erau femei şi chiar copii. Au început să arunce cu pietre. Miliţia a deschis foc. Au fost împuşcaţi Balog Ioan (1 iugăr şi 3 copii) şi Botău Gheorghe, 5 hectare. Se auzeau strigăte : «Să-i omorâm pe comunişti». Gloata s-a îndreptat spre Comitetul Provizoriu, dar găsind morţii, s-a înfricoşat. Pe la ora trei ţăranii s-au mai împrăştiat, deşi Brânduş Petru nu-şi găsea astâmpărul. În ziua de iulie a sosit armata, au început arestările, mulţi ţărani au fugit. Au fost ridicaţi 60, din cei mai activi şi cunoscuţi duşmani, chiaburi, şi cei antrenaţi de ei”.
Povestea lui Ioan-Wilson Ţărău
„A luat parte la răscoală cu soţia sa, ziua şi noaptea, Ţărău Ioan (11 hectare ), care a fost un înfocat legionar. Tot aici, a fost prins şi executat Sârbu Silviu, fost notar, manist şi legionar, condamnat la trei ani de închisoare pentru sabotaj, dezertor”, scria activistul.
Ioan-Wilson Ţărău a fost deportat în Dobrogea, iar averea i-a fost confiscată. După 55 de ani de la evenimente acesta poartă încă în minte calvarul prin care a trecut.„Îmi amintesc că în acel sângeros an 1949, până la data de 3 august când am fost răpiţi din gospodăriile noastre şi duşi în Dobrogea, încă nu începuse treierişul grâului, deoarece partidul a venit cu ideea de a nu mai da voie muncitorilor care lucrau la batoze să lucreze pentru uium, cum lucraseră până atunci din generaţie în generaţie, spunându-le că vor trebui să lucreze cu plata în bani”, spune bătrânul. Potrivit mai multor mărturii, comuniştii au preconizat revolta şi, în unele localităţi, chiar au aprins intenţionat spiritele. „În ultimele zile ale lunii iulie, o patrulă militară a ocupat satul şi s-a instalat la Comitetul Provizoriu. Au stabilit împreună cu trădătorii ce au de făcut cu noi şi au patrulat prin sat, ca să cunoască mai bine casele vizate. În 30-31 iulie, noaptea, au trecut la fapte, adică au ridicat primele familii. Ne-am trezit cu o patrulă şi cu câţiva „patrioţi” din sat, care cunoşteau domiciliile celor căutaţi, ba bătând în geamuri, ba sărind gardurile. Ne-au silit să deschidem uşile, în plină noapte. Am rămas tablou. Au fost familii cu copii mici, care cu forţa, la fel, au fost treziţi”, povesteşte Ţărău. O copie la dimensiuni reduse a Holocaustului, la deportarea ţăranilor, comuniştii  au folosit aceiaşi mijloace. „Ne-au obligat să ne îmbrăcăm urgent şi am fost conduşi la Primărie, unde, spuneau ei, vom da o declaraţie. Aici am fost repede urcaţi în camioanele care ne aşteptau şi repede am fost duşi la Secţia de Jandarmi Tinca, până nu se făcea ziuă. Trebuie să arat că nu ne-au dat voie să luăm cu noi nici măcar o haină mai groasă, sau o umbrelă, nici măcar mâncare, minţindu-ne că doar dăm o declaraţie la Primărie şi vom veni apoi acasă. În ce mă priveşte, dându-mi seama cam ce ar putea să se întâmple, aveam pregătit un sac cu ceva ţoale mai groase şi ceva de-ale gurii. Hainele ne-au fost oprite la primărie de către secretarul Dan Vasile”, îşi aminteşte cu amărăciune „chiaburul” deportat.
Deportarea
„Împreună cu soţia am fost urcat în camion, care în zorile zilei de 3 august 1949 a adus de la Tinca câteva persoane care au fost împuşcate în faţa Primăriei din satul unde-şi aveau domiciliul. Fostul notar al nostru, Silviu Sârbu a fost lăsat în căldura de august, până seara, mort în faţa Primăriei pe care a servit-o cu multă conştiinciozitate, fiind fiul preotului Sârbu din comună”, afirmă Ioan Ţărău. Ajunşi în Tinca, au fost primiţi în curtea Secţiei de Jandarmi. „Ne aştepta stalinistul Şoiom, şeful Securităţii raionului Salonta, care purta o mustaţă tip Stalin. Fost geambaş de cai, care, personal, mi-a controlat sacul luat de mine de acasă şi mi-a confiscat mâncarea pe care am vârât-o în sac cu ştiinţa unuia dintre cei intraţi în casă să ne ridice. Era o pâine ţărănească şi o şuncă de porc, iar sub pâine a găsit un pulover din lână merinos. După un schimb tare de vorbe între mine şi el, a dat ordin soldaţilor să fiu imediat legat în curte, la pomul de care a fost legat şi Silviu Sârbu, fostul notar al nostru, şi care, la plecarea noastră din sat, a fost împuşcat. Soţia a fost vârâtă în pivniţă, unde erau îngrămădiţi toţi cei din jur şi stăteau acolo ca sardelele”, mai aminteşte acesta. De aici, de la Tinca, abia a doua zi, au fost urcaţi în camioane. În plină noapte, deportaţii au fost duşi la Oradea. „Ca să nu se facă panică prin satele prin care am trecut am fost culcaţi la duşumea în camioane. De la Oradea, dintr-o cazarmă de artilerie, sau roşiori fostă pe vremuri, am fost îmbarcaţi, în Gara Velenţa, în trenuri de marfă – bouvagon – cu destinaţia necunoscută nouă. Bănuiam că Rusia. Felul cum am călătorit, 50-60 de persoane în câte un vagon închis, încadraţi de miliţieni”, declară Ţărău. De fapt au fost duşi în Dobrogea. „Nu conta pentru bolşevicii atei dezastrul provocat în urma măsurilor luate de ei. Pentru ei conta doar intimidarea celor rămaşi. Mărturisesc că, din satele vizate din cele patru judeţe: Arad, Bihor, Sălaj şi Satu Mare, au fost ridicate circa zece familii, considerate de ei şi etichetate ca «duşmani ai poporului», contrarevoluţionari şi oponenţi, şi mai spuneau ei că noi eram aceia care stăm de-a curmezişul în faţa colectivizării”, mai spune omul.
Contextul rebeliunii
Nemulţumirea ţăranilor a atins punctul maxim către sfârşitul lunii iulie 1949 şi s-a focalizat în special satele zonei de câmpie din sudul Bihorului, incluzând şi partea de nord a judeţului vecin Arad, precum şi localităţile din nord, în special în plasa Marghita. Acţiunile au debutat în general paşnic, prin mitinguri organizate ad-hoc, desfăşurate în faţa sediilor comitetelor provizorii ale comunelor, motivate de nemulţumirea populaţiei în legătură cu inovaţiile aduse de legea impozitului agricol. Au existat însă şi situaţii în care o serie de reprezentanţi ai autorităţilor au provocat, efectiv, declanşarea ostilităţilor. În primele momente ale “rebeliunii” majoritatea participanţilor era constituită din femei, nevestele ţăranilor săraci, bărbaţii fiind plecaţi la lucru. Mai târziu, în derularea evenimentelor a fost antrenată întreaga populaţie a comunelor. În cadrul acestor manifestări, populaţia, formată în cea mai mare parte din proletariatul sătesc, a scandat lozinci anticomuniste.
Securist în haină preoţească
Strânsa legătură, chiar obedienţa, dintre Biserica Ortodoxă Română şi Securitate nu mai este o noutate. În cele de mai jos vă prezentăm, o delaţiune formulată de preotul Gheorghe Abrudan din localitatea Mihălţan (la 9 km de Salonta n.red.) împotriva „chiaburului” Băican Dumitru, în legătură cu modul în care acesta şi-a onorat obligaţiile către stat. „Subsemnatul, preot-paroh, Gheorghe Abrudan, din parohia Mărţihaz, judeţul Bihor, l-am cunoscut pe Băican Dumitru, ca un om chiabur, avid după avere. A fost mai mulţi ani primar, pus de regimurile burghezo-moşiereşti, liberalo-maniste, pe care le servea în detrimentul poporului. A avut orezării, pescării şi 24 de hectare de pământ arabil. A fost un exploatator al oamenilor muncitori săraci. Nu a achitat plata muncitorilor, regulat, căutând prin toate felurile ca să-i exploateze, ca astfel să-şi mărească cât mai mult moşia. Planul general de Stat, economic, a fost sabotat de dânsul şi privit cu ochi răi, îndemnând şi pe alţii să nu-l îndeplinească. La colectări, nu voia să execute dispoziţiile în vigoare, pentru care fapte a avut şi proces la legea sabotajului”.
Stelian Abrudan