Raftul cu venin
Raftul cu venin
CARTIER (II)
În orice cartier de periferie exisă generaţii succesive de beţivi. În cartierul meu era un singur birt, care-i aduna pe toţi, ca într-un soi de deltă în care stufărişul era înlocuit de halbe de bere iar aluviunile de mici prost digeraţi. Pe vremuri, adevăraţii beţivi nu stăteau de fapt în birt, ci în faţa lui, lăsînd tot timpul senzaţia că se grăbesc. Că au ceva mai important de făcut, dar mai pierd cîteva minute cu paharul în mînă ca să nu-şi supere prietenii. Plecau tîrziu în noapte, cînd nu-i mai servea nimeni. Nu existau mese, aşa că şedeau ore întregi în picioare. Îşi aşezau paharele pe pervazurile celor două geamuri, salutau respectuos toate femeile care treceau pe lîngă ei, iar măcar o dată la două zile se băteau de trebuia să intervină poliţia. E drept, cînd venea poliţia mai găsea doar sînge pe jos, cîteva pahare sparte şi doi, trei indivizi care scăpaseră nevătămaţi şi erau dispuşi să facă băşcău.
Cîţiva ani, ceea ce s-ar numi acum poliţist de proximitate a fost un tablagiu imens, de vreo doi metri şi o sută cincizeci de kile. Nu ştia de glumă. De fapt, cred că nu ştia el prea multe. Cînd se întîmpla ceva în cartier (mai se fura o găină, mai dispărea o butelie, mai rămînea cineva fără porc) apărea seara la birt după vreo săptămînă, cînd lucrurile se mai linişteau. Îi alinia pe şomerii de profesie pe trotuar, cu paharele în mîini. Şi începea să le tragă palme. Fără să-i întrebe nimic. Dădea doar cu mîna dreaptă, fiindcă sub braţul stîng ţinea o mapă neagră, de care cred că nu s-a despărţit niciodată. Cei pocniţi aveau la început o singură preocupare: să nu le tremure prea tare mîna în care ţineau paharele pline. Dacă nu reacţiona nimeni la palme, tablagiul începea să dea cu pumnul strîns. Cred că durea al naibii, fiindcă apăreau lacrimi, scrîşnituri din dinţi şi gemete. Repet – nu întreba nimic. Părea liniştit, chiar vag plictisit. Treosc, o respiraţie, treosc, o altă respiraţie. Ar fi putut-o ţine aşa pînă la transformarea miliţiei în poliţie. Cîte unul mai slab de înger sau de fălci ceda şi-l dădea în gît pe cel care furase puiul. Sau porcul. Sau butelia. Miliţianul rostea, scurt, „Hai!” şi-i arăta duba. Apoi îşi aranja mapa, fără să privească pe nimeni. Cînd îl urca pe individ în maşină, îl bătea amical pe spate şi-i zicea:
— Nu fi amărît, bă! Tu eşti puşcăriaş serios, nu sezonier, ca ăştia…
Asta, bănuiesc, le-o spunea tuturor. Să fii puşcăriaş serios, şi nu sezonier, era o mîndrie. Cu toate că era mult mai greu să fii sezonier. Cei mai deştepţi îşi treceau iarna la pîrnaie. Altfel ar fi îngheţat de frig sau ar fi murit de foame. După o grămadă de ani l-am întîlnit pe un sezonier. Eram convins că murise. Vag îmi părea rău după el, fiindcă întotdeauna se oferea să stea la rînd în locul meu pe vremea cînd era criză de bere în Oradea şi tot el îmi spusese pentru prima dată „domnul”. Aveam vreo 12 sau 13 ani şi eram de tot mîndru de mine. Cînd m-a văzut, m-a sărutat ca pe un vechi prieten. L-am întrebat unde dispăruse atîta vreme. Mi-a zîmbit şi mi-a mărturisit că a avut noroc. „Ştii că jumătate de an stăteam în puşcărie, pe banii statului. Apoi am slăbit, de nici fura nu mai puteam. Norocul meu a fost că am făcut TBC pulmonar de nu’ş ce grad. Acum stau, tot pe banii statului, într-un sanatoriu. Boierie. Doar ţigări mai trebuie să şutesc. În rest am de toate. Mi-au dat o săptămînă de «vacanţă» şi am venit să văd ce-a mai rămas din cartier”.
Prea mulţi nu mai rămăseseră din trupa iniţială. Nu toţi avuseseră norocul lui, de a sta, la bătrîneţe, pe banii statului. Fratele lui a murit îngheţat într-o pădurice de la marginea oraşului. Un altul era „slugă” la un căruţaş. Pe vremea aceea căruţaşii învîrteau sute de mii de lei. Tot ce era material de construcţie trebuia să-l cumperi de la ei. Tipul dormea în grajd, împreună cu caii. Într-o dimineaţă l-au găsit cu faţa mîncată de şobolani. Murise în somn. Nu mai avea ochi, i se vedeau oasele pomeţilor, dinţii rînjiţi. A fost înmormîntat cu o pereche de pantofi legaţi cu sîrmă. Un altul a pariat că poate bea un litru de rom fără să-l ia de la gură. L-a băut. A făcut aproape instantaneu un atac cardio-vascular şi a fost dus la cimitir peste cîteva luni, pe banii primăriei. Cel mai bătrîn dintre ei (ţin minte că avea un nume straniu, dar pe care nu reuşesc să mi-l amintesc) a nimerit din birt direct în Paradis. Ieşind, seara, tîrziu, de la „una mică”, o maşină l-a împrăştiat pe cîţiva zeci de metri de şosea. Cea mai stranie moarte a avut-o un ţigan care nu suporta să i se spună că e ţigan. Sărea imediat la bătaie, dînd pumni cu cuţitul în mînă. Plictisit de atîta scandal, într-o după-amiază a urlat:
— Dacă mă mai face cineva ţigan, îmi bag cuţitul în burtă!
S-a găsit cineva să-i spună. Iar el, ca să demonstreze că e un om de cuvînt, şi-a vîrît cuţitul în maţe. A ieşit din birt şi-a mai făcut cîţiva paşi. Brancardierii l-au cules de pe trotuar. A fost singura dată cînd nimeni n-a luat-o la fugă auzind sirenele poliţiei.
Generaţia care le-a urmat a fost, o vreme, extrem de agresivă. Nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi din partea noilor „băieţi de cartier”. O vizită noaptea în zonă semăna cu o excursie în junglă. Pe cît a fost de agresivă, pe atît de repede s-a ofilit. Oameni de nici patruzeci de ani abia se mai ţin pe picioare. Pentru ei, supravieţuirea a ajuns o meserie. Cînd se mai bat, extrem de rar, reuşesc doar să smulgă cîteva zîmbete puţinilor oameni din jur. Spre deosebire de cei de altădată, vorbesc mai mult decît dau. Totul se termină cu „Las că ne mai întîlnim noi!” deşi războinicii se află faţă în faţă. Un exemplu: într-o casă, pe o străduţă, se mutase o doamnă de vreo patruzeci de ani, cam curvă, avînd o fată de douăzeci, leită maică-sa. Era un du-te-vino ca la gară înainte de sărbători. La un moment dat, doi nu s-au mai înţeles care cu mama şi care cu fiica. Unul a plecat acasă (vorba vine) şi s-a întors cu un topor imens. Celălalt a ieşit şi el din curtea madamelor cu o sapă în mînă. S-au înjurat mai rău ca la „Naşul”, fără pauze publicitare. Apoi s-au hotărît să dea. Cel cu sapa intra în curte. Tipul din stradă trecea în goană prin faţa casei şi spărgea un geam cu toporul. Ieşea cel din curte şi dădea cu sapa după agresor avînd grijă ca nu cumva să-l nimerească. Apoi intra iar în curte. Celălalt mai spărgea un geam, cu ramă cu tot. Scena s-a repetat de cîteva ori, pînă cînd oamenii s-au plictisit. Cel din stradă s-a aşezat pe bordură şi a pus toporul de-o parte. Şi-a aşteptat liniştit amicul, care a venit, a aruncat şi el sapa şi a zis:
— Hai să bem un rom. Dă-le în mama lor de curve!
În timpul ăsta, femeile urlau ca din gură de şarpe.
CARTIER (II)
În orice cartier de periferie exisă generaţii succesive de beţivi. În cartierul meu era un singur birt, care-i aduna pe toţi, ca într-un soi de deltă în care stufărişul era înlocuit de halbe de bere iar aluviunile de mici prost digeraţi. Pe vremuri, adevăraţii beţivi nu stăteau de fapt în birt, ci în faţa lui, lăsînd tot timpul senzaţia că se grăbesc. Că au ceva mai important de făcut, dar mai pierd cîteva minute cu paharul în mînă ca să nu-şi supere prietenii. Plecau tîrziu în noapte, cînd nu-i mai servea nimeni. Nu existau mese, aşa că şedeau ore întregi în picioare. Îşi aşezau paharele pe pervazurile celor două geamuri, salutau respectuos toate femeile care treceau pe lîngă ei, iar măcar o dată la două zile se băteau de trebuia să intervină poliţia. E drept, cînd venea poliţia mai găsea doar sînge pe jos, cîteva pahare sparte şi doi, trei indivizi care scăpaseră nevătămaţi şi erau dispuşi să facă băşcău.
Cîţiva ani, ceea ce s-ar numi acum poliţist de proximitate a fost un tablagiu imens, de vreo doi metri şi o sută cincizeci de kile. Nu ştia de glumă. De fapt, cred că nu ştia el prea multe. Cînd se întîmpla ceva în cartier (mai se fura o găină, mai dispărea o butelie, mai rămînea cineva fără porc) apărea seara la birt după vreo săptămînă, cînd lucrurile se mai linişteau. Îi alinia pe şomerii de profesie pe trotuar, cu paharele în mîini. Şi începea să le tragă palme. Fără să-i întrebe nimic. Dădea doar cu mîna dreaptă, fiindcă sub braţul stîng ţinea o mapă neagră, de care cred că nu s-a despărţit niciodată. Cei pocniţi aveau la început o singură preocupare: să nu le tremure prea tare mîna în care ţineau paharele pline. Dacă nu reacţiona nimeni la palme, tablagiul începea să dea cu pumnul strîns. Cred că durea al naibii, fiindcă apăreau lacrimi, scrîşnituri din dinţi şi gemete. Repet – nu întreba nimic. Părea liniştit, chiar vag plictisit. Treosc, o respiraţie, treosc, o altă respiraţie. Ar fi putut-o ţine aşa pînă la transformarea miliţiei în poliţie. Cîte unul mai slab de înger sau de fălci ceda şi-l dădea în gît pe cel care furase puiul. Sau porcul. Sau butelia. Miliţianul rostea, scurt, „Hai!” şi-i arăta duba. Apoi îşi aranja mapa, fără să privească pe nimeni. Cînd îl urca pe individ în maşină, îl bătea amical pe spate şi-i zicea:
— Nu fi amărît, bă! Tu eşti puşcăriaş serios, nu sezonier, ca ăştia…
Asta, bănuiesc, le-o spunea tuturor. Să fii puşcăriaş serios, şi nu sezonier, era o mîndrie. Cu toate că era mult mai greu să fii sezonier. Cei mai deştepţi îşi treceau iarna la pîrnaie. Altfel ar fi îngheţat de frig sau ar fi murit de foame. După o grămadă de ani l-am întîlnit pe un sezonier. Eram convins că murise. Vag îmi părea rău după el, fiindcă întotdeauna se oferea să stea la rînd în locul meu pe vremea cînd era criză de bere în Oradea şi tot el îmi spusese pentru prima dată „domnul”. Aveam vreo 12 sau 13 ani şi eram de tot mîndru de mine. Cînd m-a văzut, m-a sărutat ca pe un vechi prieten. L-am întrebat unde dispăruse atîta vreme. Mi-a zîmbit şi mi-a mărturisit că a avut noroc. „Ştii că jumătate de an stăteam în puşcărie, pe banii statului. Apoi am slăbit, de nici fura nu mai puteam. Norocul meu a fost că am făcut TBC pulmonar de nu’ş ce grad. Acum stau, tot pe banii statului, într-un sanatoriu. Boierie. Doar ţigări mai trebuie să şutesc. În rest am de toate. Mi-au dat o săptămînă de «vacanţă» şi am venit să văd ce-a mai rămas din cartier”.
Prea mulţi nu mai rămăseseră din trupa iniţială. Nu toţi avuseseră norocul lui, de a sta, la bătrîneţe, pe banii statului. Fratele lui a murit îngheţat într-o pădurice de la marginea oraşului. Un altul era „slugă” la un căruţaş. Pe vremea aceea căruţaşii învîrteau sute de mii de lei. Tot ce era material de construcţie trebuia să-l cumperi de la ei. Tipul dormea în grajd, împreună cu caii. Într-o dimineaţă l-au găsit cu faţa mîncată de şobolani. Murise în somn. Nu mai avea ochi, i se vedeau oasele pomeţilor, dinţii rînjiţi. A fost înmormîntat cu o pereche de pantofi legaţi cu sîrmă. Un altul a pariat că poate bea un litru de rom fără să-l ia de la gură. L-a băut. A făcut aproape instantaneu un atac cardio-vascular şi a fost dus la cimitir peste cîteva luni, pe banii primăriei. Cel mai bătrîn dintre ei (ţin minte că avea un nume straniu, dar pe care nu reuşesc să mi-l amintesc) a nimerit din birt direct în Paradis. Ieşind, seara, tîrziu, de la „una mică”, o maşină l-a împrăştiat pe cîţiva zeci de metri de şosea. Cea mai stranie moarte a avut-o un ţigan care nu suporta să i se spună că e ţigan. Sărea imediat la bătaie, dînd pumni cu cuţitul în mînă. Plictisit de atîta scandal, într-o după-amiază a urlat:
— Dacă mă mai face cineva ţigan, îmi bag cuţitul în burtă!
S-a găsit cineva să-i spună. Iar el, ca să demonstreze că e un om de cuvînt, şi-a vîrît cuţitul în maţe. A ieşit din birt şi-a mai făcut cîţiva paşi. Brancardierii l-au cules de pe trotuar. A fost singura dată cînd nimeni n-a luat-o la fugă auzind sirenele poliţiei.
Generaţia care le-a urmat a fost, o vreme, extrem de agresivă. Nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi din partea noilor „băieţi de cartier”. O vizită noaptea în zonă semăna cu o excursie în junglă. Pe cît a fost de agresivă, pe atît de repede s-a ofilit. Oameni de nici patruzeci de ani abia se mai ţin pe picioare. Pentru ei, supravieţuirea a ajuns o meserie. Cînd se mai bat, extrem de rar, reuşesc doar să smulgă cîteva zîmbete puţinilor oameni din jur. Spre deosebire de cei de altădată, vorbesc mai mult decît dau. Totul se termină cu „Las că ne mai întîlnim noi!” deşi războinicii se află faţă în faţă. Un exemplu: într-o casă, pe o străduţă, se mutase o doamnă de vreo patruzeci de ani, cam curvă, avînd o fată de douăzeci, leită maică-sa. Era un du-te-vino ca la gară înainte de sărbători. La un moment dat, doi nu s-au mai înţeles care cu mama şi care cu fiica. Unul a plecat acasă (vorba vine) şi s-a întors cu un topor imens. Celălalt a ieşit şi el din curtea madamelor cu o sapă în mînă. S-au înjurat mai rău ca la „Naşul”, fără pauze publicitare. Apoi s-au hotărît să dea. Cel cu sapa intra în curte. Tipul din stradă trecea în goană prin faţa casei şi spărgea un geam cu toporul. Ieşea cel din curte şi dădea cu sapa după agresor avînd grijă ca nu cumva să-l nimerească. Apoi intra iar în curte. Celălalt mai spărgea un geam, cu ramă cu tot. Scena s-a repetat de cîteva ori, pînă cînd oamenii s-au plictisit. Cel din stradă s-a aşezat pe bordură şi a pus toporul de-o parte. Şi-a aşteptat liniştit amicul, care a venit, a aruncat şi el sapa şi a zis:
— Hai să bem un rom. Dă-le în mama lor de curve!
În timpul ăsta, femeile urlau ca din gură de şarpe.
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- România pierde pe mâna magistratilor publicat în data de 14-10-2008
- România, în topul celor mai vulnerabile tari publicat în data de 14-10-2008
- Interceptarile ilegale, o moda în România publicat în data de 14-10-2008
- Starea justitiei în România publicat în data de 14-10-2008
- Bulgaria si România, cele mai sarace tari ale UE publicat în data de 16-10-2008
Tag-uri
Articol vizualizat de 307 ori
Înapoi
Reportaje video
Incredibil! Un poliţist trage intr-un cameraman amator
Un cameramam si-a filmat propria moarte
VEZI DIN CE ACIDENT AVIATIC S-AU SALVAT TOTI PASAGERI
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Cluj
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii
Nici un comentariu nu a fost postat încă.