Raftul cu venin
Raftul cu venin
CARTIER (I)
În locul în care m-am născut, nota cîndva un scriitor, toată lumea avea propria legendă. În cartierul în care m-am născut eu nimeni nu avea în propirietate personală o poveste, darămite o legendă. Deşi purta nume de vin vechi, cu aromă de nobleţe ungurească, nici măcar cartierul nu are o legendă. Pînă cînd autorităţile comuniste l-au botezat, ridicol, cu un nume de poet român, oamenii ar fi trebuit să poarte în sînge vinul de Tokai şi zvăpăiala amoros-războinică a conţilor imperiali. N-a fost să fie. S-a clădit treptat, aiurea, ca un soi de sat spălăcit şi lipsit de autenticitate la cîţiva kilometri de centrul oraşului, după ce bunicul meu, cel care se mîndrea că luptase împotriva nemţilor şi căzuse prizonier la germani (aşa a scris în cererea de intrare în PMR) se înapoiase de pe front şi se hotărîse să nu se mai întoarcă în satul de unde plecase. Autorităţile de atunci I-au dat în proprietate o suprafaţă imensă. Nu doar lui, ci şi altor cîţiva foşti soldaţi care nici ei nu mai ştiau ce sunt: greco-catolici, ortodocşi, mistici sau comunişti. Şi-au construit casele anapoda, înghesuit, sărăcăcios. Pe o suprafaţă ocupată acum de cîteva sute de locuinţe stăteau la început zece, cincisprezece familii. Se considerau orădeni, dar primul autobus a ajuns în cartier cam după cincisprezece ani. Pînă atunci au mers pe jos pînă „în centru”, iar cînd aveau cumpărături mari de făcut, cu căruţa. Greşesc, ei nu mergeau „în centru”. Mergeau „în oraş”. Plantaţi la marginea Oradiei ca palmierii lui Agathon, făcînd eforturi mari să nu se usuce, au pînă astăzi complexul centrului. Memoria colectivă a transmis din generaţie în generaţie falsa apartenenţă la citadin. Puştioaice superbe, pentru care perioada de dinainte de ’89 e la fel de îndepărtată ca precambrianul, puşti şmecheri, ce vorbesc cursiv două limbi străine şi fac diferenţă după miros între două mărci de whisky mai spun încă, urcîndu-se în Jeep-uri, că , puşti şmecheri, ce vorbesc cursiv două limbi străine şi fac diferenţă după miros între două mărci de whisky mai spun încă, urcîndu-se în Jeep-uri, că merg „în oraş”. Deşi îşi pot cumpăra calculatoare de peste drum, centrul îi fascinează exact ca pe străbunicii lor, care nu învăţaseră decît să se semneze. Ori să iubească marele popor rus de origine rusă (alt citat, e drept, aproximativ).
Cînd gîndesc cum s-a populat acest cartier al Oradiei, mă întreb dacă, totuşi, nu avem aci o poveste. Bunicul căpătase teren arabil pe care acuma sunt vreo douăzeci de gospodării. Clădiri defel spectaculoase, dar cu grădini şi curţi destul de largi. Primul „loc de casă” I l-a dăruit, pur şi simplu, unei rude. Omul a luat cît i-a fost de trebuinţă, ba chiar mai mult decît atît, dacă luăm în considerare că prin ’70 a mai apucat să şi vîndă din pămîntul căpătat pe de-a moaca. Cea mai bună afacere pe care a făcut-o bunicul: a vîndut cîteva sute de metri pătraţi pe o pereche de găini şi un porc.Pe un alt loc de casă trebuia să ia cinci sute de lei. Individul care cumpărase îi era coleg de serviciu, aşa că l-a amînat cu banii. Nu i-a mai văzut niciodată. Un salariu lunar, de tot modest, era pe atunci 650 de lei. Cum să-l mai baţi la cap pe om pentru o sumă atît de mică? Vînzările se făceau pe încredere. A merge la notar însemna să ai de-a face cu autoritatea, lucru de care toată lumea se ferea. Chitanţele de mînă presupuneau o minimă educaţie. Nimeni nu fugea, pe atunci, de la ţară de prea multă şcoală. Totul se termina la un rachiu cu sirop şi expresia: „Ne-om înţelege noi, că doar oameni suntem!”. Pe acest „doar oameni suntem” s-a născut o întreagă stradă care acum apare pe harta Oradiei. Cei care au bătut palma atunci au murit. Erau ţărani care ţineau minte că au mîncat, cîndva, o prăjitură cu frişcă. Urmaşii lor se cred orăşeni, dar nu mai au nici măcar hazul involuntar al celor de atunci. Sau poate că-l au. Nu şi-au introdus apă curentă, nu şi-au introdus canalizare, nu şi-au introdus televiziune prin cablu. Sunt scumpe. Prea scumpe. Nu că ar fi săraci. Nici vorbă. Dar orice trebuie plătit devine, automat, scump. Bunicii lor au făcut rost de loc de casă pe o simplă strîngere de mînă. Aşa că nu înţeleg de ce, pe aceeaşi strîngere de mînă, TVS-ul nu îi cablează. Cu o singură excepţie, nimeni de pe stradă nu are fîntînă. Iau apă de la o cişmea din colţ, întreţinută de Primărie. Plăteau, pentru apa consumată, treizeci de mii de lei pe lună. Echivalentul unui pachet de ţigări. Li s-a părut o adevărată nesimţire. Acum nimeni nu mai plăteşte, motivînd că au fîntîni. Cînd au fost anunţaţi că cişmeaua va fi desfiinţată, s-au revoltat. Sunt convinşi că Primăria vrea să-şi bată joc de ei. Şi apoi, cine dracu a mai auzit să plăteşti apa pe care o consumi? Nu vine ea de la Dumnezeu? Chiar dacă Dumenezeu nu e instalator şi nici nu are în dotare o staţie de epurare.
Prin anii 50’-60’ fractura era atît de puternică între „oraş” şi cartier încît şcoala (două încăperi irespirabile şi un coridor) se transforma, la sfîrşit de săptămînă, în cinematograf. Filme sovietice, filme indiene. Nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut vreun film românesc „la şcoală”. Nimeni nu-şi aminteşte ca vreun locuitor din cartier să poată citi pînă la capăt subtitrările. Pentru că întotdeauna cineva citea cu voce tare. Altfel 95% din sală ar fi privit ca la un album de fotografii. Sovieticii vorbeau mult şi cu miez ideologic. Nici măcar culţii cartierului nu reuşeau să facă faţă acestei agresiuni culturale. Îmi închipui, urlate, replici:
— De-acum vom construi ba
— Arăşe comandat vreau să zic că lu
— Erge pe şine şi tr
— Stalin şi poporul rus libertate ne-au adu
— Ce zice bă?
— Baraca construiesc?
— Barajul?
— Ba nu…
— Guraaaaa!
— Care eşti reacţionar, mă?
— Io nu pricep nimic!
— Guraaaa!
La moartea lui Dej a participat întreg cartierul. Birtaşul, o familie care acum învîrte afaceri de milioane prin Statele Unite şi bunicul aveau televizor. „Rubin”, un televizor rusesc mai masiv şi mai rezistent decît o Dacie din zilele noastre. Nu bag mîna în foc, dar cred că avea şi frînă de mînă şi pornea doar la manivelă. Toată lumea a vrut să vadă înmormîntarea. Nimeni nu avea curajul să comenteze, toţi îşi luaseră faţa de om trist, căruia tocmai i s-a dus vecinul la loc cu verdeaţă, unde nu e nici durere, nici suspin. După ce-au plecat, bunica a avut o mare supriză: era plin de coji de seminţe de floarea soarelui pe sub covoare, sub mileuri, în bibelouri, sub faţa de masă. Ca după un meci de fotbal la care se varsă lacrimi. Chiar, cu cine or fi ţinut oamenii mei din cartier la înmormîntarea lui Dej?
CARTIER (I)
În locul în care m-am născut, nota cîndva un scriitor, toată lumea avea propria legendă. În cartierul în care m-am născut eu nimeni nu avea în propirietate personală o poveste, darămite o legendă. Deşi purta nume de vin vechi, cu aromă de nobleţe ungurească, nici măcar cartierul nu are o legendă. Pînă cînd autorităţile comuniste l-au botezat, ridicol, cu un nume de poet român, oamenii ar fi trebuit să poarte în sînge vinul de Tokai şi zvăpăiala amoros-războinică a conţilor imperiali. N-a fost să fie. S-a clădit treptat, aiurea, ca un soi de sat spălăcit şi lipsit de autenticitate la cîţiva kilometri de centrul oraşului, după ce bunicul meu, cel care se mîndrea că luptase împotriva nemţilor şi căzuse prizonier la germani (aşa a scris în cererea de intrare în PMR) se înapoiase de pe front şi se hotărîse să nu se mai întoarcă în satul de unde plecase. Autorităţile de atunci I-au dat în proprietate o suprafaţă imensă. Nu doar lui, ci şi altor cîţiva foşti soldaţi care nici ei nu mai ştiau ce sunt: greco-catolici, ortodocşi, mistici sau comunişti. Şi-au construit casele anapoda, înghesuit, sărăcăcios. Pe o suprafaţă ocupată acum de cîteva sute de locuinţe stăteau la început zece, cincisprezece familii. Se considerau orădeni, dar primul autobus a ajuns în cartier cam după cincisprezece ani. Pînă atunci au mers pe jos pînă „în centru”, iar cînd aveau cumpărături mari de făcut, cu căruţa. Greşesc, ei nu mergeau „în centru”. Mergeau „în oraş”. Plantaţi la marginea Oradiei ca palmierii lui Agathon, făcînd eforturi mari să nu se usuce, au pînă astăzi complexul centrului. Memoria colectivă a transmis din generaţie în generaţie falsa apartenenţă la citadin. Puştioaice superbe, pentru care perioada de dinainte de ’89 e la fel de îndepărtată ca precambrianul, puşti şmecheri, ce vorbesc cursiv două limbi străine şi fac diferenţă după miros între două mărci de whisky mai spun încă, urcîndu-se în Jeep-uri, că , puşti şmecheri, ce vorbesc cursiv două limbi străine şi fac diferenţă după miros între două mărci de whisky mai spun încă, urcîndu-se în Jeep-uri, că merg „în oraş”. Deşi îşi pot cumpăra calculatoare de peste drum, centrul îi fascinează exact ca pe străbunicii lor, care nu învăţaseră decît să se semneze. Ori să iubească marele popor rus de origine rusă (alt citat, e drept, aproximativ).
Cînd gîndesc cum s-a populat acest cartier al Oradiei, mă întreb dacă, totuşi, nu avem aci o poveste. Bunicul căpătase teren arabil pe care acuma sunt vreo douăzeci de gospodării. Clădiri defel spectaculoase, dar cu grădini şi curţi destul de largi. Primul „loc de casă” I l-a dăruit, pur şi simplu, unei rude. Omul a luat cît i-a fost de trebuinţă, ba chiar mai mult decît atît, dacă luăm în considerare că prin ’70 a mai apucat să şi vîndă din pămîntul căpătat pe de-a moaca. Cea mai bună afacere pe care a făcut-o bunicul: a vîndut cîteva sute de metri pătraţi pe o pereche de găini şi un porc.Pe un alt loc de casă trebuia să ia cinci sute de lei. Individul care cumpărase îi era coleg de serviciu, aşa că l-a amînat cu banii. Nu i-a mai văzut niciodată. Un salariu lunar, de tot modest, era pe atunci 650 de lei. Cum să-l mai baţi la cap pe om pentru o sumă atît de mică? Vînzările se făceau pe încredere. A merge la notar însemna să ai de-a face cu autoritatea, lucru de care toată lumea se ferea. Chitanţele de mînă presupuneau o minimă educaţie. Nimeni nu fugea, pe atunci, de la ţară de prea multă şcoală. Totul se termina la un rachiu cu sirop şi expresia: „Ne-om înţelege noi, că doar oameni suntem!”. Pe acest „doar oameni suntem” s-a născut o întreagă stradă care acum apare pe harta Oradiei. Cei care au bătut palma atunci au murit. Erau ţărani care ţineau minte că au mîncat, cîndva, o prăjitură cu frişcă. Urmaşii lor se cred orăşeni, dar nu mai au nici măcar hazul involuntar al celor de atunci. Sau poate că-l au. Nu şi-au introdus apă curentă, nu şi-au introdus canalizare, nu şi-au introdus televiziune prin cablu. Sunt scumpe. Prea scumpe. Nu că ar fi săraci. Nici vorbă. Dar orice trebuie plătit devine, automat, scump. Bunicii lor au făcut rost de loc de casă pe o simplă strîngere de mînă. Aşa că nu înţeleg de ce, pe aceeaşi strîngere de mînă, TVS-ul nu îi cablează. Cu o singură excepţie, nimeni de pe stradă nu are fîntînă. Iau apă de la o cişmea din colţ, întreţinută de Primărie. Plăteau, pentru apa consumată, treizeci de mii de lei pe lună. Echivalentul unui pachet de ţigări. Li s-a părut o adevărată nesimţire. Acum nimeni nu mai plăteşte, motivînd că au fîntîni. Cînd au fost anunţaţi că cişmeaua va fi desfiinţată, s-au revoltat. Sunt convinşi că Primăria vrea să-şi bată joc de ei. Şi apoi, cine dracu a mai auzit să plăteşti apa pe care o consumi? Nu vine ea de la Dumnezeu? Chiar dacă Dumenezeu nu e instalator şi nici nu are în dotare o staţie de epurare.
Prin anii 50’-60’ fractura era atît de puternică între „oraş” şi cartier încît şcoala (două încăperi irespirabile şi un coridor) se transforma, la sfîrşit de săptămînă, în cinematograf. Filme sovietice, filme indiene. Nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut vreun film românesc „la şcoală”. Nimeni nu-şi aminteşte ca vreun locuitor din cartier să poată citi pînă la capăt subtitrările. Pentru că întotdeauna cineva citea cu voce tare. Altfel 95% din sală ar fi privit ca la un album de fotografii. Sovieticii vorbeau mult şi cu miez ideologic. Nici măcar culţii cartierului nu reuşeau să facă faţă acestei agresiuni culturale. Îmi închipui, urlate, replici:
— De-acum vom construi ba
— Arăşe comandat vreau să zic că lu
— Erge pe şine şi tr
— Stalin şi poporul rus libertate ne-au adu
— Ce zice bă?
— Baraca construiesc?
— Barajul?
— Ba nu…
— Guraaaaa!
— Care eşti reacţionar, mă?
— Io nu pricep nimic!
— Guraaaa!
La moartea lui Dej a participat întreg cartierul. Birtaşul, o familie care acum învîrte afaceri de milioane prin Statele Unite şi bunicul aveau televizor. „Rubin”, un televizor rusesc mai masiv şi mai rezistent decît o Dacie din zilele noastre. Nu bag mîna în foc, dar cred că avea şi frînă de mînă şi pornea doar la manivelă. Toată lumea a vrut să vadă înmormîntarea. Nimeni nu avea curajul să comenteze, toţi îşi luaseră faţa de om trist, căruia tocmai i s-a dus vecinul la loc cu verdeaţă, unde nu e nici durere, nici suspin. După ce-au plecat, bunica a avut o mare supriză: era plin de coji de seminţe de floarea soarelui pe sub covoare, sub mileuri, în bibelouri, sub faţa de masă. Ca după un meci de fotbal la care se varsă lacrimi. Chiar, cu cine or fi ţinut oamenii mei din cartier la înmormîntarea lui Dej?
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- România pierde pe mâna magistratilor publicat în data de 14-10-2008
- România, în topul celor mai vulnerabile tari publicat în data de 14-10-2008
- Interceptarile ilegale, o moda în România publicat în data de 14-10-2008
- Starea justitiei în România publicat în data de 14-10-2008
- Bulgaria si România, cele mai sarace tari ale UE publicat în data de 16-10-2008
Tag-uri
Articol vizualizat de 397 ori
Înapoi
Reportaje video
Incredibil! Un poliţist trage intr-un cameraman amator
Un cameramam si-a filmat propria moarte
VEZI DIN CE ACIDENT AVIATIC S-AU SALVAT TOTI PASAGERI
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Cluj
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii
Nici un comentariu nu a fost postat încă.