Incasabila fragilitate

Femeia pentru care viaţa înseamnă bucuria de a trăi a spus, cu o voce care trăda sensibilitatea poetului, ceea ce unii cunosc, iar alţii nu vor să cunoască. Ne-am luat raţia de speranţă în mai bine. Ana Blandiana consideră că românii au avut multe şanse pe care le-au irosit, dar speră. Speranţa nu moare niciodată.

Reporter: De unde vine pseudonimul literar Ana Blandiana?
Ana Blandiana: Blandiana este un sat între Alba Iulia şi Vinţu de Jos, de unde este originară mama. Ana este o rimă la Blandiana. Pe mine mă cheamă Otilia - Valeria şi toată lumea îmi spune Doina. La un cenaclu literar din timpul liceului, toţi câţi eram acolo ne-am făcut pseudonime cât mai sonore şi am trimis poeziile la revista Tribuna din Cluj. Când mi-au publicat poezia, m-am speriat foarte tare. Cred că aveam şaisprezece ani, nu aveam încă noţiunea de pseudonim literar. Fusese pur şi simplu o glumă şi aveam senzaţia că am făcut ceva incorect, drept care am scris la redacţie pentru a-mi cere scuze. După acest episod, am mai publicat sub acest pseudonim (tot în Tribuna). Într-un târziu s-a aflat cine sunt, iar de la secţia de învăţământ de la Oradea, a fost trimisă o circulară către toate publicaţiile, în care se spunea că sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului şi să nu fiu publicată. Aşa am fost cunoscută ca scriitor interzis înainte de a fi cunoscută ca scriitor.
Rep.: Cum a fost copilăria Anei Blandiana?
A.B.: Mi-am petrecut copilăria la Oradea într-un cartier de ceferişti, tata era preot. Era după război şi acolo nu mai exista Biserică. Tatăl meu a făcut o capelă dintr-un fel de magazie. Mai târziu oamenii au strâns bani şi a fost ridicată o Biserică adevărată. Copilăria mea a fost marcată de multele arestări ale tatălui meu. În permanenţă aveam un geamantan pregătit cu haine groase, schimburi, în cazul în care veneau să-l aresteze. Nu era un lucru neobişnuit, foarte mulţi intelectuali stăteau cu sabia lui Damocles deasupra capului. Versuri am început să scriu din clasa a doua.
INTERTITLU
Poeţii pustiului
Rep.: Aţi publicat în revista Amfiteatru o poezie în care aţi afirmat: „Suntem un popor vegetal". Ce repercusiuni au urmat?
A.B.: Nu am mai putut să public. După perioada de început, a fost a doua interdicţie. Nu am primit o înştiinţare oficială, dar am aflat de la diverse reviste că nu mai am voie să public. La mine au ajuns ecourile. După anul 1989 am aflat că publicarea acelei poezii a fost o greşeală favorizată de faptul că era numărul de final de an al revistei. Era decembrie şi toată redacţia se grăbea să plece în tabere studenţeşti. În acea buimăceală au fost publicate câteva poezii care nu fuseseră aprobate. Pare incredibil, dar aşa s-a întâmplat.
Rep.: Poezia cărui poet v-ar fi plăcut să o scrieţi?
A.B.: Toate poeziile lui Rilke sau cele ale lui Emily Dickinson, pentru care am avut întotdeauna o mare slăbiciune.
Rep.: Sunteţi prima femeie din România care a primit premiul Herder. De ce credeţi că scriitorii români de astăzi nu se mai bucură de astfel de aprecieri?
A.B.: Este şi nu este aşa. Cărţile mele sunt traduse în zeci de ţări. Au început să fie traduşi şi scriitorii mai tineri. Problema nu este că cineva ne persecută, problema este că românii, asta am descoperit în multe rânduri, fac o proastă impresie prin faptul că vorbesc rău unii de alţii. Există ţări (Ungaria, Polonia) în care fenomenul funcţionează exact invers. Indiferent care sunt relaţiile dintre ei, un scriitor polonez vorbeşte frumos de alt scriitor polonez. Are inteligenţa necesară să îşi dea seama că, cu cât se va înstăpâni ideea că există o bună literatură poloneză, câştigă, nu numai din punct de vedere patriotic, ci şi în plan personal. Întotdeauna m-a înspăimântat credinţa scriitorilor români că ar avea de câştigat dacă demonstrează că vin dintr-un pustiu. Fals!
INTERTITLU
„Acţiunea” înverşunată
Rep.: Am sesizat că intelectualitatea din nordul ţării a intrat într-o stare de apatie, de resemnare. Credeţi că mai suntem un popor vegetal?
A.B.: Atâta timp cât o să mi se mai pună întrebarea asta, va fi un semn că nu prea e în regulă cu noi. Cred că suntem în curs de a redeveni. Tot ce ni se-ntâmplă dovedeşte asta. Este cu atât mai grav cu cât acestui tip de semi-viaţă i se adaugă lipsa de vitalitate care aparţine lumii moderne. Nu e nici măcar o suferinţă care să poată să ducă la o exasperare care să ne salveze. Pur şi simplu este senzaţia că am obosit de noi înşine (situaţie foarte gravă la nivelul unor oameni, dar o catastrofă la nivelul unui popor). Sper din tot sufletul să se întâmple ceva care să ne scoată din asta, dar nu sunt în stare să-mi imaginez ce. Pot să spun că Dumnezeu ne-a dat foarte multe şanse, dar am avut grijă să le distrugem. Să sperăm că o să ne mai dea.
Rep.: Fiind implicată în viaţa politică, aveţi regrete legate de eşecul Convenţiei în 2000?
A.B.: Nu mai sunt foarte implicată în viaţa politică. Am fost mai bine de zece ani şi am sentimentul că este timp pe care l-am pierdut. S-a întâmplat o infimă parte din ceea ce am sperat să se întâmple şi din lucrurile pentru care credeam că merită să dau o felie din viaţă. Pe de altă parte poate exagerez, pentru că ştiu că în lumea asta nimic nu se pierde.
Rep.: Ce credeţi despre Acţiune Populară, noua formaţiune în fruntea căreia se pare că se află fostul preşedinte Emil Constantinescu?
A.B.: Cred că este vorba despre o acţiune care nu va avea nici forţa, nici credibilitatea, nici timpul să construiască ceva, dar care de pe acum reuşeşte să contribuie la dezbinarea opoziţiei democratice, supusă de ani de zile unor valuri succesive şi bine organizate de dezbinare. Cele două-trei procente pe care această nouă formaţie le-ar putea obţine în viitoarele alegeri nu vor fi luate nici de la PRM, nici de la PSD, ci de la partidele democratice de tip european şi în primul rând de la PNŢCD, pe care Acţiunea Populară îl atacă direct şi cu o înverşunare pe care nu mi-o pot explica.
INTERTITLU:
Legată de Maramureş
Rep.: Aţi călătorit mult. Care vă este locul cel mai drag?
A.B.: Tot ce ţine de Mediterană mi s-a părut mai… Nu numai mai frumos, dar şi mai al meu în acelaşi timp. Nu se poate spune că Mediterana este mai frumoasă decât Oceanul din Africa de Sud (unde sunt coaste absolut fantastice). Sunt locuri din care simt că provin, adică sunt legate de sensibilitatea care reprezintă materia primă din care-s făcută.
Rep.: Există posibilitatea ca „Memorialului Dureri”să dispară din grila de programe TVR. Ce spuneţi despre conflictul dintre Lucia Hossu-Longin şi conducerea TVR?
A.B.: Memorialul de la Sighet şi Fundaţia „Academia Civică”, pe care o conduc, printr-un comunicat au protestat împotriva suspendării serialului, al felului incredibil în care este tratată doamna Lucia Hossu-Longin, doamna numărul unu a televiziunii române. A scoate „Memorialul Durerii” din programele televiziunii publice (care ar trebui să fie o televiziune educativă, cel puţin acesta-i sensul european al termenului) şi a-l înlocui cu programe kitsch şi programe anti-educaţionale este o iresponsabilitate, înainte de a fi o răzbunare politică.
Rep.: Noutăţile ediţiei din acest an a Memorialului de la Sighet?
A.B.: Simpozioanele au ajuns la numărul zece, anul trecut. Nu vor mai avea loc simpozioane cu sute de participanţi, nu am mai fi rezistat din punct de vedere financiar, dar vor continua simpozioane în care accentul va fi pus pe caracterul strict ştiinţific. Evident, va continua Şcoala de Vară (în perioada 7-15 iulie). Apoi, de Înălţare (5 iunie), înainte de război era ziua Eroilor, va avea loc o întâlnire a foştilor deţinuţi politici, a celor care au suferit, a celor care vor să fie alături de cei care au suferit. Sper ca această întâlnire să aibă loc în fiecare an, atâta timp cât va mai exista un singur reprezentant al generaţiei care dispare ca nisipul dintr-o clepsidră.
Rep.: Un gând pentru Maramureş?
A.B.: De-abia aştept să mă întorc. Adevărul este că Memorialul de la Sighet este pentru mine o carte. Îl simt ca pe o creaţie, ca pe o operă.
M-a înrudit în asemenea măsură cu Maramureşul şi cu Sighetul încât, dacă mă întreabă cineva de unde sunt, trebuie să mă gândesc bine să răspund că sunt de la Timişoara. Mă simt tot mai legată de Maramureş.
Nicolae TEREMTUŞ
Cătălin VISCHI

Imagini:

Alte articole pe aceeaşi temă

• Tise in teritoriu publicat în data de 10-11-2009
• Audiente in teritoriu publicat în data de 16-11-2009
• Consiliul Judetean reduce cheltuielile publicat în data de 24-11-2009
• Sedinta suspendata si certuri la CJ Cluj publicat în data de 26-11-2009
• DGASPC, premiata de Fundatia Mederic Alzheimer publicat în data de 01-12-2009

Tag-uri

Alin Tise

Comentarii

Nici un comentariu nu a fost postat încă.