La 9 septembrie 1976, a murit Mao Zedong (Mao Tse-tung), preşedintele Partidului Comunist Chinez în perioada 1935-1976 şi preşedinte al Republicii Populare Chineze între 1949-1976.


    Născut la Shaoshan (Hunan), în 26 decembrie 1893, într-o familie de ţărani bogaţi, Mao a fugit de acasă în anul 1910 pentru a-şi continua studiile. A devenit student activist la Chansba (Hunan), înfiinţând Noua Societate Populară de Studii. După absolvire, Mao a plecat în 1918 la Beijing, unde a lucrat ca ajutor de bibliotecar la Biblioteca Universităţii din beijing, unde a devenit un apropiat al directorului acesteia, Li Duzhao.
    Mao a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist Chinez, înfiinţat la Shanghai în iulie 1921, după care a revenit în capitala provinciei sale, Changsha, pentru a înfiinţa filiala locală a partidului. În 1923 Mao Zedong a fost ales membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez. Ascensiunea sa ulterioară în ierarhia de partid a fost blocată de opoziţia sa majoră faţă de marxism-leninism şi stalinism, Mao fiind convins că în China revoluţia va fi înfăptuită de masele copleşitoare de ţărani şi nu de proletariatul orăşenesc.
    Mao Zedong s-a implicat în răscoala „secerişului de toamnă”, care a fost un eşec şi i-a condus pe supravieţuitori în provincia Jiangxi, unde au primit ajutor din partea susţinătorului său loial, Zhu De. Mao a condus o armată, numită „Armata revoluţionară a muncitorilor şi ţăranilor”, care a fost învinsă şi împrăştiată după lupte înverşunate. Ulterior, trupele epuizate au fost forţate să plece din Hunan şi să se ducă în Sanwan, Jiangxi, unde Mao a reorganizat soldaţii împrăştiaţi, rearanjând divizia militară în regimente mai mici.
Împreună cu alte forţe comuniste Mao a înfiinţat Republica Sovietică de la Jiangxi, dar opiniile sale neortodoxe l-au îndepărtat de centrul de putere. În 1930-1931, a avut loc prima epurare, fiind eliminate numeroase cadre locale şi aproximativ 2.000 de ofiţeri din cadrul Armatei Roşii. Persecuţiile au decimat timp de peste un an cadrele militare şi civile.
    După desfiinţarea Republicii Sovietice şi în momentul în care Marşul cel lung era pe punctul de a deveni la rândul său un eşec, Mao a devenit conducătorul Partidului Comunist Chinez. La 8 ianuarie 1935, Mao Zedong a condus forţele rămase, împotriva oricărei rezistenţe, la Yan’an. Acolo a înfiinţat un nou soviet, consolidat de poziţia sa de conducător al partidului, pe care l-a implicat în realizarea idealului său, revoluţia ţărănească, ideal prezentat ulterior într-o seamă de scrieri. În 1939 Mao s-a căsătorit cu cea de a treia sa soţie, Jiang Qing.
    O nouă epurare a avut loc în 1942 şi a lovit în principal în intelectualii comunişti cei mai sclipitori. Alte mii de cadre sunt arestate, torturate şi ucise. Mulţi activişti se sinucid pentru a scăpa de tortură. Cu seninătate, la sfârşitul epurării, Mao avea să afirme: Nu trebuie să omorâm pe nimeni; cei mai mulţi nici n-ar fi trebuit să fie arestaţi.”
    În timpul războiului chino-japonez, şi-a consolidat autoritatea asupra regiunii de nord a Chinei, care s-a dovedit esenţială în cadrul războiului civil din China (1945-1949). În cadrul acestui război, disciplina pe care a impus-o trupelor sale, popularitatea de care s-a bucurat reforma agrară pe care a operat-o în ţinuturile pe care le controla, precum şi corupţia şi lipsa de unitate ce caracterizau efectivele Armatei Revoluţionare Naţionale au favorizat victoria lui Mao, permiţându-i să proclame la 1 octombrie 1949 Republica Populară Chineză.
    Spre deosebire de revoluţia rusă din 1917, revoluţia chineză din 1949 s-a propagat de la sate înspre oraşe. Epurările urbane au fost precedate de reforma agrară, reformă care a zdruncinat din temelii sute de mii de sate chinezeşti. Istoricii estimează că în această perioadă au fost asasinaţi între două şi cinci milioane de ţărani. Justificarea atrocităţilor a fost dată chiar de Mao, care se răzgândea foarte repede: „Sigur că trebuie să ucidem toate aceste elemente reacţionare care merităp să fie ucise.”
    Mao a introdus cu multă tenacitate reforme economice precum colectivizarea agriculturii şi naţionalizarea industriei. În acelaşi timp, stilul său de a conduce ţara a fost extrem de inconsecvent, menţinând majoritatea populaţiei într-o stare de nesiguranţă şi insecuritate.
În 1957, într-un aparent consens cu evenimentele din URSS, Mao lansează Campania celor O Sută de Flori, menită să încurajeze criticile la adresa partidului şi identificarea problemelor cu care se confruntă ţara. Intelectualii sunt cei care profită, în primul rând, de acest prilej, umplând zidurile Universităţii din Beijing cu acuzaţii la adresa conducerii comuniste. La sfârşitul anului, o masivă acţiune de represiune îi va lovi pe cei care s-au expus prea mult şi au avut încredere în oferta partidului, permiţându-şi să-1 critice. Peste 300 de mii de persoane sfârşesc în închisoare şi în lagărele de muncă silnică sau într-un fel de exil intern, la munca câmpului.
Eşecul campaniei celor o sută de flori (1956-1957) a fost urmat de un val de represiune, iar Marele salt înainte a fost un dezastru economic. După acest ultim eşec Mao Zedong a fost obligat să se retragă din funcţiile oficiale pe care le deţinea în cadrul partidului (1958) chiar dacă acest lucru a accentuat şi mai mult refuzul său de a accepta realităţile pragmatice ale guvernării cotidiene. Extenuarea şi dezgustul populaţiei din anumite regiuni, acolo unde comunismul s-a manifestat deosebit de radical, au făcut ca Mao să fie criticat pentru excesele sale şi să piardă pentru o scurtă perioadă de timp conducerea partidului.
În mediul urban, doar până în 1957, Mao recunoştea că au fost executaţi aproximativ 800.000 de „contrarevoluţionari”. A urmat, până în 1961, o perioadă de foamete, reformele lui Mao dovedindu-se incapabilă să asigure alimentele pentru imensa populaţie a Chinei.  
Mao Zedong a declanşat apoi Revoluţia culturală pentru a-şi reafirma controlul asupra partidului şi statutul de semizeu pe care îl avea în întreaga ţară, în pofida costurilor umane şi economice pe care le-a implicat această nouă iniţiativă. Comunismul instaurat de Mao a fost unul presărat cu cadavre. Jean-Louis Margolin vorbea despre China lui Mao ca despre o „imensă orgă”, un arhipelag concentraţionar cu peste o mie de lagăre mari de muncă şi numeroase alte centre de detenţie, „sistemul carceral cel mai populat din toate timpurile.”
    În momentul morţii sale, 9 septembrie 1976, regimul comunist din China era corupt şi măcinat de lupte interne dintre Banda celor patru şi ceilalţi reprezentanţi ai conducerii de partid. Mao a fost fără îndoială o figură extrem de importantă în istoria mondială şi fără rival în China secolului XX. Rapida înlăturare de la putere a Bandei celor patru după moartea sa şi ascensiunea la putere a lui Deng Xiaoping au contribuit la o apreciere mai realistă a personalităţii lui Mao, fiind evidenţiate în egală măsură calităţile sale de conducător al mişcării revoluţonare, dar şi politica dezastruoasă şi costisitoare pe care a adoptat-o după venirea la putere.

    
    Maoismul
    Maoismul a fost o ideologie derivată prin adaptarea comunismului şi marxismului la condiţiile specifice Chinei, de către Mao Zedong. Baza socială a maoismului a fost ţărănimea, Mao respingând tentativele sovietice de a forţa crearea unui proletariat într-o ţară înapoiată din punct de vedere industrial. Comunismul putea fi instaurat în esenţă mai degrabă printr-o schimbare operată la nivelul atitudinii maselor populare, decât printr-o schimbare la nivelul structurii de clasă. Cu alte cuvinte, Mao a evidenţiat importanţa voinţei umane, subliniind rolul important al disciplinei în înfăptuirea revoluţiei şi a comunismului, iar nu pe cel al factorilor de ordin structural. Prin urmare, comunismul nu poate fi instaurat decât printr-un proces de educaţie reciprocă între conducători şi cei conduşi. Cei dintâi vor deveni conştienţi de problemele maselor, iar acestea vor învăţa în ce fel comunismul le poate rezolva problemele. Spre deosebire de marxism şi mleninism, maoismul a susţinut că lupta de clasă trebuie să continue şi după instaurarea comunismului şi că este necesar ca fiecare generaţie să dobândească experienţă revoluţionară. Şi în fine, spre deosebire de practica sovietică, marxismul a favorizat descentralizarea pentru a stimula iniţiativa la nivel local, la care trebuie să răspundă stilul de planificare al comuniştilor de la centru.
:
    Împăratul roşu
    „Din timpul vieţii, atotputernicia lui Mao Tzedun l-a făcut să fie adesea tratat ca „împărat roşu”. Ceea ce se ştie acum despre caracterul său bizar şi de un egocentrism feroce, despre răzbunările sale criminale, despre viaţa depravată după până în ultimele-i zile nu face decât să faciliteze asimilarea lui cu despoţii care au condus în Ţara de Mijloc. Şi totuşi violenţa erijată în sistem de guvernare contemporană depăşeşte de departe o tradiţie naţională care a fost oricum, numai liberală nu.” – Jean-Louis Margolin

    Conflictul chinezo-sovietic
Relaţiile dintre URSS şi China Populara se consolidaseră în (cursul anilor 1950, atât din punctul de vedere al ajutoarelor economice şi tehnice, cât şi din perspectiva integrării regimului chinez în cadrul blocului socialist dirijat de URSS, chiar dacă Mao revendicase dintotdeauna autonomia şi paritatea în relaţiile cu PCUS. În 1957, Mao soseşte la Moscova şi obţine de la Hruşciov noi credite şi ajutoare pentru industrializarea Chinei, rămânând impresionat de progresele realizate în sectorul producţiei şi de programul spaţial care, în acea perioadă, obţinea succese şi prestigiu. Dar destalinizarea, începând cu al XX-lea Congres, şi deciziile economice tot mai radicale ale conducătorilor chinezi au făcut ca relaţiile dintre cele două state şi partide să devină tot mai dificile. Hruşciov critica excesele Marelui Salt şi acuza o deviere de la modelul sovietic; Mao acuza URSS de revizionism, prezicând că, în curând, primul stat socialist din lume avea să ia calea restaurării capitaliste. În faţa adâncirii polemicii ideologice, URSS a decis, în 1961, retragerea propriilor experţi din China, accentuând izolarea marelui stat asiatic şi creând dificultăţi considerabile progreselor industriale şi de producţie. China a încercat să se prezinte în faţa mişcării comuniste internaţionale, şi mai ales a partidelor din Asia şi Africa, drept unică garanţie a unei lupte coerente în vederea construcţiei socialismului şi împotriva imperialismului, acuzând URSS de a fi abandonat această luptă, odată cu politica coexistenţei paşnice cu Occidentul. În acelaşi timp, această izolare internaţională a facilitat radicalizarea obiectivelor socialiste în China, şi decizia de a reduce termenul pentru trecerea la faza construcţiei comunismului.

Imagini:

Alte articole pe aceeaşi temă

• Seful DNA asteapta dorinta Presedintelui publicat în data de 12-01-2012
• Agentia de Cadastru ajunge la Udrea publicat în data de 26-01-2012
• Tribunalul i-a dat 2,3 mil euro unui clujean publicat în data de 09-02-2012
• Oltean: Grupul de la Cluj s-a apropiat de PDL, marginalizat de PSD, şi am vrea sa-l avem alaturi publicat în data de 13-09-2009
• La Cluj, politaii si procurorii ii iarta pe “baietii buni” publicat în data de 22-05-2011

Tag-uri

DNA

Comentarii

Nici un comentariu nu a fost postat încă.