Moment istoric: săptămâna trecută, primii reprezentanţi ai comunităţii de români din Poroşcovo au ajuns în Maramureş şi, implicit, în România * Izolaţi, fără şcoală şi fără biserică în limba română, „volohii” din Poroşcovo au reuşit să-şi păstreze în mod miraculos limba şi tradiţiile româneşti * Până să audă la radio o emisiune în limba română, prin anii 90, nici măcar nu ştiau că, undeva, la 200 de kilometri depărtare există o ţară şi un neam care vorbeşte limba lor * Numai că, niciunul dintre cei 1600 de volohi din Poroşcovo nu fost până acum în România şi nici măcar nu ştiau unde e situată ţara noastră.
Text
Expediţie istorică! Volohii din Poroşcovo care îşi cunoşteau limba şi ţara doar printr-un radio cu tranzistori şi din poveştile puţinelor delegaţii româneşti care au ajuns la poale Carpaţilor Păduroşi s-au întors acasă, în Patria-Mamă. Până săptămâna trecută, volohii nu ştiau din măcar din poze cum arată România şi nici nu-şi imaginau că se află la doar 200 de kilometri de ea.

Din 2008, după ce GAZETA de Maramureş şi preşedintele Uniunii Intergeregionale a Românilor din Ucraina „Dacia” au ajuns la Poroşcovo, ciudata comunitate de „volohii” a ajuns cunoscută în toată ţara şi nu numai.
Cei 1600 de români, porecliţi „volohi” trăiesc la limita sărăciei şi vorbesc un dialect al limbii române vechi. Românii de la poalele Carpaţilor Păduroşi, de la vechea graniţă a Comitatului Maramureşului nu sunt pomeniţi în niciun document istoric şi nimeni nu ştie cu certitudine cum au ajuns acolo. Totuşi, inexplicabil, şi-au păstrat limba şi tradiţii veacuri bune, fără şcoală şi fără biserică.
Autorităţile ucrainiene nu-i recunosc ca şi minoritate etnică, iar consătenii îi numesc când „volohi”, când „ţigani albi”. Până în 2008, volohii din Poroşcovo n-au avut niciun contact nici cu comunităţile de români din dreapta Tisei.
Se spune că, până în anii 90, nici măcar nu au ştiut că sunt români, până când au fost vizitaţi de o delegaţie. Atunci, volohii din Poroşcovo s-au identificat cu limba pe care o auzeau la un radio cu tranzistori. Ascultau postul Radio România Actualităţi. Tot atunci, au aflat că există un neam care vorbeşte aceeaşi limbă ca şi ei şi că, undeva, peste graniţă, se află Ţara-Mamă. Numai nimeni din sat şi nici din satele din jur nu a văzut România nici măcar în poze. Nu ştiu nici unde e situată pe hartă, nici ce istorie, nici câţi „fraţi” trăiesc aici.
Din cauza sărăciei, în perioada de glorie a URSS, cei mai mulţi plecau cu trot cu copii „la strica” în Kazakhstan. Aşa că puţini au învăţat şcoală, dar şi aceea în ucrainiană, pentru că în satul lor n-a funcţionat niciodată o şcoală cu predare în limba română. Nimeni din sat nu ştie să scrie sau să citească în limba română, au deprins limba strămoşească doar din familie.
Cei mai mulţi „volohi” au de la 5 „coconi” în sus, până la 10, 12, 14. Astfel că Poroşcovo e un fel de sat al copiilor. Din 1600 de suflete, 1300 sunt minori.

Iar în vreme de vară, localitatea arată ca-n război: acasă găseşti doar copiii mici, bătrâni şi femei. Bărbaţii pleacă să muncească ba pe şantier, ba în agricultură. Anul acesta, peste 300 de volohi au plecat la muncile câmpului. Li s-a amenajat „un saivan” în câmp, unde dorm, şi au luat cu ei o bucătăreasă din sat care le face de mâncare. Dar Vasile Horvat „bdirăul” (primarul neoficial) al volohilor din Poroşcovo spune că banii şi aşa puţini, se duc în câteva zile, după care iar urmează foametea.
Cele mai multe case din Poroşcovo sunt din chirpici şi au una-două camere. Iar într-o astfel de locuinţă trăiesc chiar şi 30 de persoane. În aceste condiţii, nu e de mirare că satul are puţini bătrâni. Cei care trăiesc până în jurul vârstei de 70 de ani sunt consideraţi longevivi.
Satul mai are o particularitate ciudată: aici n-au avut niciodată divorţuri. Şi nici nu i-a trecut cuiva prin cap că ar putea apela la divorţ.
Tinerii îşi aleg de obicei parteneri tot din comunitatea românească, sau din satele româneşti din jur. Dacă se plac, „fug” împreună 2-3 săptămâni în împrejurimi, iar când se întorc ştiu că părinţii nu se mai pot împotrivi căsniciei lor. Aşa că, în curte, se organizează o petrecere ca la carte. După aceea, cuplurile rămân împreună până la moarte. Şi chiar şi dincolo de ea, pentru că nici văduvii sau văduvele nu se mai recăsătoresc chiar dacă îşi pierd soţul în tinereţe.
Laci Bdirăul spune căfratele său a murit la puţin peste 20 de ani, dar cumnata sa nu s-a mai recăsătorit, deşi a fost îndemnată de rude să-şi găsească un bărbat care să o ajute să-şi crească copiii.
Văduvele rămân, împreună cu copiii în casa soţului, dar nu se mai căsătoresc, din respect pentru amintirea celui decedat.

O altă ciudăţenie a volohilor sunt lingurile de lemn şi „trocile” (coveţi, n.red) pentru slănină. Cine nu ştie face linguri ori troci nu e român la Poroşcovo. Vasile Horvat spune însă că cei mai celebri lingurari trăiesc în alte sate cu comunităţi masive de „volohi”: Vâşniţa şi Obova. De altfel, rom,ânii din Poroşcovo se „ceartă” cu vecii lor pe limba română: „noi zicem de exemplu o căzut în şant. Ei zic că-i corect o picat în arac”.
 
După vizita GAZETEI în zonă, împreună cu Ion Botoş, a fost înfiinţată o filială a “Daciei” la Poroşcovo, a cărui preşedinte a fost numit Vasile. Tot de atunci, diferiţi specialişti, stiudenţi, cercetătători, ziarişti au început să se intereseze de volohii din Poroşcovo. Numsai în ultimii doi ani, comunitatea a fost vizitată de vreo 4-5 delegaţii româneşti: cercetători, studenţi care au adus donaţii, istorici etc.
De atunci, Laci „bdirăul” spune că „volohii” au deprins msi bine limba română şi parcă sunt priviţi cu alţi ochi de consătenii ucrainieni. Acum nu-i mai numesc „ţigani albani sau măgrăuni”, au văzut că într-adevărat au „fraţi” undeva peste graniţă şi că fac parte dintr-un neam: „nu mai suntem a nimănui. Şi au văzut că ne caută oameni învăţaţi. noi aşa am fost ca şi un copil mic ce s-a pierdut, care nu ştia pe nimeni. Până acum eram nişte sărăntoci, dar acum am crescut în ochii celorlalţi. Până acum se uitau la noi ca la nişte amărâţi, dar acum dacă ne calcă pragul nişte domni sunt şi ei mai atenţi, văd că suntem şi noi ai cuiva important.”
 
În urmă cu câteva săptămâni, Ion Botoş a pregătit terenul şi documentele pentru ca Vasile şi soţia sa Maria să viziteze, pentru prima dată România. Aşa că, la mijlocul săptămânii trecute, primii volohi de la poalele Carpaţilor Păduroşi s-au întors acasă, în patria mamă. De la trecerea Podului Istoric, la vizita în Sighet, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” sau întâlnirea cu prefectul judeţului şi preşedintele Consiliului Judeţean, familia Horvat a savurat fiecare moment cu emoţie. Ion Botoş spune că cei doi au studiat cu atenţie până şi firele de iarbă şi că s-au emoţionat până la lacrimi văzând Maramureşul şi maramureşeni, pe care îl cataloghează drept un „rai”.

În urma promisiunilor făcute de autorităţile judeţene, în vară, ar putea ajunge în Maramureş încă un grup de volohi: 20 de copiii care vor avea ocazia să viziteze timp de două săptămâni judeţul şi să înveţe limba română. Dacă „volohii” nu vor fi uitaţi, ori folosiţi doar ca şi capital de imagine, la fel ca alţi români, doi sau trei tineri ar putea ajunge să înveţe în Maramureş, pentru ca volohii din Poroşcovo să aibă, în sfârşit un învăţător român.
Oricum, Laci şi Maria au plecat cu sufletul împăcat: au văzut cu ochii lor că dexistă, la 200 de kilometri de ei, un popr care vorbeşte limba lor, la fel ca şi vocea pe care au auzit demult la radio. Şi că, undeva, după ce treci peste un pod vechi, din lemn, ajungi în România. Iar de acum, nimeni nu-i va putea cataloga în niciun fel, pentru că ei ştiu cine sunt şi cărui neam aparţin.

Descoperire istorică

Lector universitar doctor Ilie Gherheş a spus că: „Este realmente un moment istoric. Din păcate pentru noi nu suntem prea conştienţi. Noi ne-am cam obişnuit cu oamenii ăştia şi nu conştientizăm 100%  momentul. Iar pentru alţii sunt o curiozitate, că îi plimbăm. Important este că să descoperi în secolul XXI încă 10 mii de fraţi ai tăi este ceva care din punct de vedere ştiinţific ai spune că aproape nu-i adevărat. Iar la rândul lor, ei să-şi descopere ţara în secolul XXI. Sunt foarte mulţumit de ce s-a reuşit prin intermediul lui Ioan Botoş. Nu poate nimeni de acum să scrie istoria părţii de nord a românismului şi să nu-i mai bage în seamă pe volohi!”.


"Un moment istoric”

Reporter: Pentru prima dată, volohii din Ucraina au venit „acasă”, în România. Cine sunt? Ce putem face pentru ei?
Teodor Ardelean: Situaţia acestor volohi este de-a dreptul dramatică. Ei sunt răsfiraţi, după unii în cinci, după alţii în unsprezece sate în zona Carpaţilor Păduroşi. Este foarte clar că ei sunt români. E discutabilă originea lor. Sunt mai mulţi care s-au interesat de volohi şi aşa au început să apară informaţii. Volohi vorbesc o română arhaică. De altfel, maramureşenii din dreapta Tisei în drumurile lor prin păduri pentru a aduce lemne au ajuns şi în aceste sate cu volohi. Ei au povestit acasă că au găsit această populaţie ce vorbeşte o română mai stâlcită ca cea vorbită de ei. Este foarte clar că acolo este o zonă românească veche, de multe sute de ani, probabil din secolele XIV-XV. Fie sunt urmaşii unor foste regimente de grăniceri ce păzeau acea parte de Imperiu, fie sunt urmaşii unor foşti ciobani. Se ştie că ciobanii români au ajuns chiar mai departe, în Bhoemia, în Polonia şi chiar se speculează că până şi în arborele genealogic al fostului Papă Ioan Paul al II-lea ( Karol Vojtyla) ar fi fost o rădăcină vlahă.
Rep.: Mai mult decât interesant, dar cine ne-a spus români?
T.A.: Înainte a fi numiţi noi românii, români, nouă alte neamuri (noi pe noi nu ne-am botezat niciodată) ne-au spus vlahi sau vlaşi. În jurul acestui cuvânt s-a brodat în decursul timpului denumirea românilor din regiunile aflate pe teritoriul altor ţări. De aceea în Serbia şi Bulgaria vorbim nu de români din Timoc, ci de vlahii din Timocul sârbesc sau din Timocul bulgăresc. Este politică! Autorităţile respective nu vor să îi recunoască de români ci vor să îi aibă ca o minoritate care să nu pună probleme la incidenţa problemelor cu statul vecin, România. Şi în Ucraina este la fel. Aceşti volohi sunt în jur de 10-11.000 de suflete. Sunt numeroşi şi creşte numărul lor în satele în care stau. Familiile lor au mulţi copii. Ei spun că sunt volohi-români, dar sunt de fapt români.
Rep.: Care este cea mai mare problemă a acestei comunităţi româneşti, atipică, din Ucraina?
T.A.: Sunt foarte săraci. Locuiesc în nişte sate la margine de regiune, acolo unde viaţa este foarte grea. Pe vremuri peregrinau până în Kazakhstan, la lucru. Plecau soţ-soţie să câştige bani, iar copiii erau crescuţi de bunici. Ei au dus-o greu şi în perioada Imperiului sovietic şi o duc destul de greu şi acum. Trebuie să îi ajutăm. Vor o Asociaţie, dar birocraţia este uriaşă în Ucraina mai ales pentru astfel de Asociaţii. La ultimul recensământ din ţara vecină, ei toţi sau declarat români, sau volohi-români, dar nici unul nu a fost înregistrat ca român. Anul viitor va avea loc recensământul la care sperăm să se îndrepte această greşeală. Marea dorinţă a volohilor este să aibă o Şcoală românească şi probabil că printre primele ajutoare pe care le vom oferi vor fi Abecedare pentru ca pruncii lor să înveţe româna, aşa mai în joacă. Apoi, vom trimite cărţi uşoare, cu multe desene ca să deprindă singuri cam cum ar arăta în oglinda imaginii, cuvintele româneşti. Copii de volohi vorbesc numai în română şi la şapte ani când merg la şcolile ucrainene au probleme de înţelegere. De aceea sunt priviţi cu o oarecare duşmănie de oficiali care consideră că prin această omisiune ei creează probleme. Nu se pot înţelege cu ei. Sperăm ca în scurt timp să rezolvăm problema Şcolii.
Rep.: Care este importanţa descoperii volohilor?
T.A.: Este un moment istoric. Neamul românesc îşi căuta prin secolul XIX alţi fraţi, adică aromânii, machedonii, istroromânii, meglenoromânii. Acele vremuri au trecut, iar acum în secolul XXI s-a descoperit o nouă populaţie despre care nu ştie nimeni din Academie, despre care nu ştie nimeni din lumea cultă a cercetătorilor.

Ioana LUCĂCEL
Nicolae TEREMTUŞ

Imagini:

Alte articole pe aceeaşi temă

• România pierde pe mâna magistratilor publicat în data de 14-10-2008
• România, în topul celor mai vulnerabile tari publicat în data de 14-10-2008
• Interceptarile ilegale, o moda în România publicat în data de 14-10-2008
• Starea justitiei în România publicat în data de 14-10-2008
• Bulgaria si România, cele mai sarace tari ale UE publicat în data de 16-10-2008

Tag-uri

Romania

Comentarii

Nici un comentariu nu a fost postat încă.