Munca în Vest destramă familii în Est!
Mii de maramureşeni îşi lasă copiii „orfani”, de bunovoie, pentru a câştiga câţiva leuţi muncind în străinătate
Mirajul străinătăţii e plătit însă scump de copiii rămaşi în grija rudelor
În locul unei copilării fără griji, pruncii trăiesc adevărate drame.
Mulţi dintre ei au probleme de comportament, devin agresivi, abandonează şcoală, iar alţii ajung chiar în „închisorile de minori” pentru infracţiuni grave ca omorul, violul, tâlhăria.  


Ana era elevă în clasa a IV-a când mama ei a plecat la muncă în străinătate. Îşi aminteşte în detaliu cum a îmbrăţişat-o şi i-a spus să-şi şteargă lacrimile şi să nu fie supărată, pentru că pleacă pentru ea. Pentru ca să aibă o copilărie lipsită de grijă, să-şi poată cumpăra păpuşa Barbie pe care a văzut-o în reclama de pe Disney Channel şi să poată pleca în tabăra din Grecia, în vară.
Pe momentul, gândul la tabără şi la păpuşă a mai consolat-o. Dar apoi Ana n-a mai vrut nici păpuşi, nici excursii. A vrut-o doar pe mama.
A început să aibă probleme la şcoală, deşi înainte fusese premiată. Odată chiar s-a luat de păr cu o colegă şi vorbea urât cu toată lumea. Ea credea că astfel îşi va aduce mama înapoi. Dar după patru ani de „străinătate”, n-a reuşit decât să o vadă câteva zile, de Crăciun. Atunci, dojenind-o pentru purtarea ei, mama i-a spus: „n-am făcut totul pentru tine? Nu ţi-a lipsit nimic!”. Dar Ana crescuse, era în clasa a VIII, şi nu mai vroia Barbie şi excursii. Fetiţa i-a răspuns: „ce-ai făcut? Când eu am fost răcită unde erai, când am luat note slabe unde erai, cînd toţi copiii făceau dictări cu mama lor unde erai?”.

Ca şi Ana sunt sute, mii de copiii în Maramureş. Atât de mulţi, încât statisticile nu pot să-i cuprindă „la zi”.
Toţi au crezut că plecarea părinţilor le va aduce o copilărie de vis, dar s-au trezit într-o dramă care le schimbă radical viaţa.
Îşi primesc doza de afecţiune părintească rar, în rate. La fel ca banii prin Western Union şi pachetele trimise pe microbuzele care pleacă în Italia, Spania sau Franţa.
Pentru ei, bunăstarea părinţilor, vilele construite cu banii trimişi „din afară” sau maşinile cu numere de străinătate au avut un preţ prea mare. I-au lăsat „orfani”, i-au condamnat la izolare, agresivitate, abandon şcolar sau chiar la închisoare.
 
Au devenit un fel de „minge”, pe care toată lumea o aruncă în curtea vecinului. Părinţii i-au „pasat” în grija bunicilor sau a rudelor, iar instituţiile Statului îi „pasează” de la una la alta. Ei nu sunt „încadraţi” în nicio lege şi nu sunt, de fapt, în grija nimănui. Lavinia Orzac, directorul adjunct al Direcţiei pentru Protecţia Copilului şi Asistenţă Socială spune că: „de când sunt director o dată am auzit că ni s-a cerut o situaţie la nivelul autorităţii cu copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate, care sunt în evidenţa primăriilor, şi la rândul nostru am cerut date de la primării.
Această poveste am auzit-o cândva între colegi anul trecut sau acum doi ani.
Noi nu avem responsabilităţi în acest sens pentru că nu există nicio lege pentru copiii cu părinţi în străinătate. Protecţia Copilului se ocupă de acei copii care au măsură de protecţie. Şi atunci nu există o evidenţă clară a copiilor care sunt lăsaţi în grija unei familii fără măsură de protecţie.
La un moment dat a existat o discuţie la nivelul Autorităţii Naţionale de Protecţia Copilului prin care ar fi trebuit să se legifereze acest lucru, ca la nivelul fiecărei autorităţi locale să fie într-un fel sau altul o evidenţă sau un act prin care prin care părinţii îşi lasă în grijă copiii familiei extinse. Era o discuţie şi probabil la momentul respectiv pentru asta ne-a cerut evidenţele. Bănuiesc că acum doi ani s-au trimis acele evidenţe. V-am spus o informaţie pe care o deţin şi eu ca profesionist. Dar ca activitate pe care o coordonez nu avem nicio atribuţie în acest sens.
Părinţi decăzuţi din drepturi din cauză că şi-au lăsat copiii şi au plecat în străinătate, nu au fost. Este foarte greu. Noi avem o adevărată discuţie despre decăderea din drepturi. Pentru că e foarte greu să o probezi în instanţă. Iar judecătorii nu-şi asumă o astfel de responsabilitate pentru deschiderea procedurii de adopţie”.

Deşi copiii lăsaţi „orfani de străinătate” sunt peste tot, parcă „ţara” lor e totuşi zona Borşa-Vişeu. Primarul din Borşa, Remus Şteţco spune că: „În general, cei care pleacă şi-i lasă în grija bunicilor sunt persoane responsabile care le trimit acasă resurse financiare. Şi de aceea nu ne confruntăm cu niciun caz de copii abandonaţi din cauză că părinţii sunt plecaţi. Dar ca educaţie pentru copii probabil se simte. Noi pe linie de primărie n-am primit informaţii că ar fi probleme la şcoală din cauza copiilor cu părinţi plecaţi. Probabil la nivelul instituţiilor de învăţământ mai există cazuri. Noi n-am avut cazuri de infracţiuni săvârşite de asemenea copii. Poate unele probleme s-au oprit la nivelul şcolar şi nu s-au dat informaţiile mai departe.
Oricum, lipsa părinţilor îi afectează. Că una e să crească un copil cu părinţii şi alta cu bunicii. E clar că la şcoală nu se poate face destul în acest sens dar nici nu putem spune că şcoala ar putea face mai mult. Situaţia economică e aşa cum e. Probabil ar fi nevoie de mai multă atenţie şi pregătire la şcoală dar asta ar presupune mai multe ore de studiu şi consiliere. În general părinţii sunt responsabili şi trimit bani pentru întreţinerea copiilor. Dar banii nu compensează lipsa părinţilor în formarea copiilor. Dar neexistând locuri de muncă oamenii nu au ce face şi trebuie să găsească o soluţie să facă bani. Şi atunci aleg din două rele răul cel mai mic”.

Numai că, uneori, răul cel mai „mic” se dovedeşte de fapt mare.
Monica Puha, psiholog şcolar ÎN CADRUL Grupului Şcolar Industrial Cavnic spune că şi aici sunt peste 50 de copiii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate: „Tocmai consiliez o fată de liceu. Până acum am avut parte de copii care erau în clasele mici. Dar am observat de când vorbesc cu elevii de liceu că aceleaşi probleme leu au chiar dacă sunt mai mari. Fetiţa aceasta de liceu are manifestări de agresivitate mai mari decât celelalte colege. Parcă ea prin comportament se răzbună pentru situaţia ei. Fiind la liceu, copiii au tendinţa şi unele profesoare să-i spună: „se vede că eşti needucată, se vede că mama ta e plecată”. Şi atunci, ea ca să se apere e agresivă verbal sau prin comportamentul pe care-l are ea încearcă să se răzbune pentru situaţia pe care o are. Dar de fapt în suflet e foarte marcată. I-am spus că trebuie să demonstreze că-i o fetiţă educată şi că ştie de ce a plecat mama ei, şi că-i vrea binele şi că ar fi bucuroasă să ştie că nu are nicio problemă la şcoală. Şi ea me-a răspuns: „ştiţi câtă nevoie am de o îmbrăţişare seara, ştiţi câtă nevoie am să-mi spună mama că mă iubeşte?”. Deci partea financiară nu compensează aceste lucruri”. Deşi mulţi dintre ei se mândresc că părinţii care muncesc în străinătate le pot cumpăra haine sau telefoane „cool”, toţi trăiesc adevărate drame emoţionale. Monica Puha spune că aceştia nu sunt lăsaţi doar în grija bunicilor, ci şi a altor rude, sau chiar a vecinilor. Iar atunci când nu vor să asculte ce li se spune folosesc un argument de neatacat: „nu eşti mama mea, nu-mi poţi spune ce să fac”. Cei mai mari apelează chiar şi la „şantaj emoţional”:  „ce, că dacă mă enervezi îi spun lui mami să-mi facă paşaport şi mă duc la ea”. Şi atunci, „părinţii de împrumut” renunţă, ca să nu-i supere şi mai mult: „Am un copil care nu ascultă să vină la şcoală la timp. El doarme cât vrea şi nu-i poate nimeni comanda. Când iau legătura cu mama lui îl mai ceartă iar după o lună face la fel. Un alt copil de clasa a IX-a refuză să vină la şcoală, e în pragul abandonului şcolar, nici nu-şi mai bagă în seamă bunicul. Nu au ambiţii de carieră. Au simţit ce înseamnă să ai bani şi spun că nici măcar liceul nu vor să-l termine. Spun că după ce merg în străinătate au bani şi cu bani pot plăti o şcoală particulară. Niciunul nu mi-a spus că vrea să meargă la facultate.
Chiar şi din clasa a VIII-a spun că nu mai vor liceul, că vor să facă bani şi când vor avea îşi vor face liceul la particular. Nu au ambiţii. Pentru ei viitorul înseamnă străinătate, să facă bani şi dacă-i va trebui vreodată şcoală va avea bani şi va face la particular. E alarmant. Au prins gustul banilor şi mentalitatea este: ce să fac în România, aici eşti muritor de foame, dacă mama n-ar fi acolo nici noi n-am avea bani, uită-te că şi cei care termină facultatea nu au loc de muncă”.

Mai grav e că, înainte să se „refugieze” în străinătate, mulţi ajung în centrele de reeducare. Într-un astfel de centru, din Buziaş, au trecut până acum peste 50 de copiii din Maramureş. Lavinia Soloţchi, purtătorul de cuvânt al instituţiei spune că mulţi dintre aceştia au părinţii plecaţi la muncă în străinătate şi, în timp ce ei lucrează pentru un trai mai bun, copiii lor sunt arestaţi: „În general, infracţiunile comise de către minorii internaţi sunt de la furturi, tâlhării, până la violuri şi tentative de omor. Au fost şi lovituri cauzatoare de moarte. Aproape toţi copiii care ajung la noi au un nivel educaţional scăzut şi provin din familii dezorganizate într-un procent foarte mare.
În ce măsură sunt afectaţi din punct de vedere psihologic, ce traume au din cauză au părinţii plecaţi? Da, au traume, sunt copii abuzaţi şi fizic şi emoţional. Sunt copii care au trecut prin experienţe de viaţă destul de traumatice pentru ei. E vorba de copii care cresc în stradă, care locuiesc în bordeie de pământ şi care nu au mers la şcoală până la vârsta de 17-18 ani. Iar la noi vin în clasa întâi. Este foarte greu să le creezi o educaţie, să porneşti de la zero. Dar sunt foarte receptivi. Copiii pe care-i protejăm noi sunt sub jurisdicţia noastră şi sunt foarte deschişi la educaţie”.

La Buziaş ajung copiii care au împlinit deja 14 ani şi pot sta minim un an şi jumătate. Aproape o cincime dintre ei se întorc însă în penitenciare. Soloţchi spune însă că nu există o statistică exactă a recidiviştilor: „orientativ, procentul de recidivă este undeva la 16%, destul de redus faţă de câţi minori am avut. Dar poate fi mai mare şi să nu avem datele necesare, sau să fie arestaţi în străinătate”.
Purtătorul de cuvânt al centrului îşi aminteşte de opt cazuri de copiii Maramureşeni cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate: „Am avut 8 copii cu părinţii plecaţi în străinătate. Două dintre cazuri s-au finalizat cu divorţul părinţilor iar copiii rămaşi în custodia mamei, iar tatăl plecat în străinătate. La alte două cazuri mama i-a abandonat iar tata a plecat în străinătate dar nu au divorţat. Vreau să vă spun că timp de 4 ani mama n-a căutat niciodată copilul în centru, nici măcar un telefon. Un alt caz este cu tata recidivist. După ce s-a liberat din închisoare a luat copilul şi a plecat în străinătate împreună cu mama. La întoarcere copilul a fost arestat pe aeroport, pentru că infracţiunile erau săvârşite în perioada în care tatăl era în penitenciar. Iar când s-a liberat şi-a luat copilul în străinătate în ideea că se vor uita faptele. Dar copilul s-a întors să-şi viziteze alte rude şi a fost arestat. Din cei 8 pe care i-am avut toţi au fost cu tâlhării şi furturi. Dar există şi un caz din Maramureş pentru lovituri cauzatoare de moarte dar familia este bine închegată, dar a fost o altercaţie între adolescenţi în care a scos cuţitul şi a lovit.”

Mulţi dintre minorii-deţinuţi se întorc la puşcărie. Sau într-o altfel de „puşcărie”: străinătatea. O „puşcărie” care nu le îngrădeşte contactul cu exteriorul, dar una care i-a secătuit în interior.
Când îşi revăd părinţii, mulţi nu-i mai recunosc, sau nu mai vor să-i recunoască. Alţii, le strigă din pragul uşii, asemenea Anei: „ce-ai făcut pentru mine? Când eu am fost răcită unde erai, când am luat note slabe unde erai, când toţi copiii făceau dictări cu mama lor unde erai? Banii nu înlocuiesc dragostea”.

Schilodit de tată

Unul dintre cazurile şocante de copiii care au ajuns la centrul din Buziaş, este al unui puşti din Maramureş care avea un handicap la mână:avea degetul mic lipit de podul palmei. Educatoarea l-a întrebat ce s-a întâmplat, dacă handicapul e din naştere, pentru că nu apărea în fişa lui, şi atunci a mărturisit: „tatăl meu mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe plita încinsă şi m-a ţinut cu mâna acolo”.

„Nu ştiu dacă eşti mama mea, pentru că nu te cunosc”
Un alt copil din Maramureş, a stat la Centrul de Reeducare din Buziaş patru ani, timp în care mama lui nu l-a căutat şi nu l-a sunat niciodată. Era plecată la muncă în străinătate. Înainte de eliberare, i-a dat totuşi un telefon, dar el i-a spus că n-o recunoaşte ca mamă „eu nu te ştiu, eu nu ştiu dacă eşti mama mea pentru că nu te cunosc. Nu am vorbit niciodată cu tine, nu ştiu cine eşti.”

Mircea CRIŞAN
Ioana LUCĂCEL