M-am gândit să scriu aceste rânduri, din cel puţin trei motive. Am citit cu plăcere ultimul volum din „Jurnalul Politic” semnat de Ioan Hudiţă, ce priveşte perioada 1 martie 1942 – 31 ianuarie 1943*. Apoi, revista Historia, în numărul din ianuarie 2010, reproduce părerile a cinci istorici despre Ion Antonescu. Mi-a mai atras atenţia şi editorialul din Gazeta de Cluj de săptămâna trecută, care atrăgea atenţia că Preşedintele României a vizitat şi un cimitir al militarilor români căzuţi pentru eliberarea Basarabiei, în 1941, la Ţiganca, fapt trecut aproape neobservat de majoritatea mass-mediei.


Voi încerca să examinez semnificaţiile acestora, în ordinea inversă. Am scris, de multe ori, că reîntregirea României Mari, îndeosebi a Cadrilaterului, nu este posibilă. Nici unirea cu românii de peste Prut, oricât s-ar dori acest lucru, nu este de actualitate, chiar dacă românii şi moldovenii sunt aceeaşi naţiune, iar noţiunea de limbă „moldovenească” este o aberaţie aşa de mare încât nici măcar unii dintre academicienii din fosta Uniune Sovietică nu au acceptat-o. Aceasta nu înseamnă că eliberarea Basarabiei din 1941 nu a fost un demers legitim şi că cei care au luptat acolo nu trebuie omagiaţi. Nu era nevoie să trecem însă, fruntariile ţării. Era bine să procedăm aşa cum au făcut finlandezii. Din nenorocire, în tabăra învingătorilor a fost Rusia, iar, în istorie, totul se plăteşte. Învingătorii stabilesc frontierele şi nu învinşii. Aşa fiind, ceea ce a făcut Preşedintele Băsescu merită respectul nostru unanim. M-au bucurat sentimentele exprimate de fraţii basarabeni cu acel prilej. Unul din cele mai bune reportaje despre vizita în R. Moldova şi la cimitirul militarilor l-a avut RFI.

Şi americanii l-ar fi condamnat pe Antonescu
    

Cu privire la Historia, se impune o primă remarcă. De departe, cel mai bun răspuns l-a dat Adrian Cioroianu, care susţine că, deşi procesul lui Antonescu, din 1946, s-a desfăşurat „în cel mai pur stil sovietic, soarta lui, probabil, ar fi fost aceeaşi, chiar dacă ar fi fost judecat de anglo-americani”. Merită reproduse şi următoarele cuvinte: „În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit.... şi şi-a iubit ţara. Dar, aici intervine întrebarea: oare Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolaie Ceauşescu nu şi-au iubit fiecare România lui? Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te poate face automat erou”. Referitor la aceeaşi anchetă, nu pot omite a sublinia şi răspunsul lui Alex Mihai Stoenescu, echilibrat şi esenţial în enunţarea unei judecăţi de valoare.
Despre Antonescu am şi o amintire. Sora mamei, învăţătoarea Elenuţa Precup, în timpul refugiului de la Arad, având şi o fire sentimentală şi spontană, după dezastrul de la Stalingrad, i-a scris mareşalului o scrisoare în care îşi exprima îngrijorarea pentru soarta ţării şi situaţia ostaşilor români. A primit o telegramă lungă, lungă de la Conducătorul Statului, în care o încuraja, spunându-i că războiul nu este pierdut şi o îndemna stăruitor să nu-şi piardă speranţa. Copil fiind, am rămas, în primul rând, impresionat de dimensiunile telegramei, pe care am văzut-o cel puţin de două ori. Prin 1949, când a început un nou val de arestări, telegrama a fost distrusă. Poate vreun cercetător de la Arhivele Naţionale va găsi exemplarul 2 la Cancelaria lui Antonescu.
    

Credea sincer în existenţa armelor secrete ale lui Hitler

Hudiţă îşi începe această parte a Jurnalului în martie 1942, când puterile Axei erau în plină expansiune. Majoritatea opiniei publice româneşti era alături de cei care păreau învingători şi, deci, aveau încredere în Antonescu. Nici acţiunile antisemite ale Mareşalului nu-i deranjau prea mult. Din relatarea făcută de Hudiţă, cu privire la vizita făcută în toamna anului 1942 în mai multe judeţe din Moldova, rezultă însă că PNŢ-ul avea printre membrii săi şi evrei. Deşi războiul, în Rusia, părea că merge spre înfrângerea bolşevicilor, iar în nordul Africii, englezii încasau bătaie după bătaie, Maniu şi cei din grupul lui erau convinşi că Naţiunile Unite, având în vedere enormul lor potenţial economic, nu pot pierde războiul. Totuşi, şi în conducerea celui mai mare partid al ţării, erau unii, printre care Mihalache, care mizau pe cartea germană. Încet, încet, lucrurile încep să se schimbe, atât în Africa, cât şi pe frontul rusesc. Jurnalul se încheie cu însemnarea din 31 ianuarie 1943: „În fine, Paulus, ridicat la rangul de Mareşal în ultimele zile, a capitulat în cursul zilei de azi.” (fila 458) Din acel moment, şi după ce anglo-americanii au debarcat în Maroc şi Algeria, cumpăna războiului a trecut definitiv de partea coaliţiei antihitleriste, iar în Asia şi Pacific japonezii au dat mereu înapoi.
Activitatea PNŢ şi a grupului liberal, condus de Dinu Brătianu, s-a concentrat în direcţia încercării de a-l convinge pe Mareşal să se desprindă de nemţi şi să-şi retragă trupele la frontierele ţării, cele dinainte de 1940, când am cedat această parte a ţării, în urma ultimatumului sovietic. Că, la început, Antonescu a rămas intransigent la intervenţiile opoziţiei, se poate înţelege, ţinând seama de evoluţiile de pe teatrul de război. După aceea, poziţia lui nu se poate justifica în nici un fel. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu era în relaţii bune nici cu generalii germani, cărora le-a reproşat greşeli de tactică militară, care au dus – printre altele – la încercuirea trupelor germano-române şi la zdrobirea lor pe frontul de la Stalingrad. Între altele, Antonescu credea sincer în basmele cu armele secrete ce le-ar fi avut Hitler. În contextul dorinţei de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu nemţii, nici camioanele încărcate cu băuturi şi alimente, trimise lui Goring, nu prea i-au servit mult.


Dictatorul juca bridge cu liderii opoziţiei


Relaţiile cu cei doi Antoneşti, cu care fruntaşii opoziţiei se găseau în divergenţă flagrantă, erau, totuşi, civilizate. De câte ori solicitau audienţe erau primiţi de Ion şi Mihai Antonescu, depuneau memorii, dispuneau de libertate de mişcare şi difuzau în teritorii buletine informative, ceea ce nu era puţin lucru în timp de război. Astfel, Ioan Hudiţă a primit felicitări de ziua onomastică din partea lui Mihai Antonescu, iar fruntaşul ţărănist Lupu a participat la o partidă de bridge cu Mareşalul. Aprecieri severe la adresa Mareşalului nu lipsesc în tot cuprinsul Jurnalului, pe măsură ce războiul, din punct de vedere al Axei, mergea din rău în rău. O schimbare de opinie s-a produs şi în cadrul intelectualilor, care au fost laşi şi oportunişti. Sub nici un motiv nu au vrut să întocmească un memoriu către Antonescu, pentru a-i cere schimbarea politicii. Dimpotrivă, unii îl aprobau. Printre aceştia se găseau Sadoveanu, Traian Ionaşcu, Iorgu Iordan, Giurescu, Ghelmegeanu, Papacostea şi Gheorghe Brătianu. În afară de Gheorghe Brătianu, ceilalţi au trecut, ulterior, de partea comuniştilor, fiindcă aşa le cereau interesele personale. La un moment dat, Maniu excalmă: „Antonescu este un mare zevzec când îşi poate închipui că poate încorpora Transnistria, o provincie rusească” – fila 170. Ulterior, aprecierile se nuanţează, atât din partea lui Maniu, cât şi a lui Hudiţă. Conducătorul PNŢ, la o întâlnire cu fruntaşii partidului spune: „Antonescu are, desigur, reale calităţi...” fila 351.
Fiindcă Antonescu a fost de bună credinţă, fruntaşul ardelean a fost singurul om politic care, în 1946, s-a îndreptat spre boxa acuzaţilor, la procesul acestuia, şi i-a dat mâna, spre consternarea celor prezenţi, aleşi pe sprânceană, dintre oamenii comuniştilor. Maniu a fost adversarul implacabil al tuturor regimurilor autoritare, deci şi al lui Antonescu, l-a combătut cu perseverenţă, a încercat până la sfârşit să-l convingă să se despartă de Hitler, dar nu cred că i-a fost duşman, oricât de severe au fost calificativele ce i le atribuie.
Hudiţă spune, la un moment dat: „Antonescu, a dat dovadă de multă omenie şi înţelegere” (fila 389) referindu-se la atitudinea lui faţă de evrei. Afirmaţia este numai în parte adevărată. Să nu uităm de Holocaust, de evreii deportaţi şi ucişi peste Prut şi Nistru, ceea ce reprezintă partea cea mai întunecată a activităţii sale. Suntem, însă, obligaţi să recunoaştem că a intervenit constant pentru românii persecutaţi în Ardealul de Nord şi a asigurat, pentru zeci de mii de oameni ce s-au refugiat de acolo servicii, locuinţe şi locuri de studii.
Ca o concluzie asupra personalităţii lui, aşa cum se desprinde din paginile cărţii, nu ştiu dacă acestuia i se pot aplica afirmaţiile istoricului clujean Virgil Ţârău: „Ion Antonescu – un erou tragic al României moderne”, dar cu siguranţă a fost un personaj tragic. De aceea, trebuie judecat sine ira et studio.

Adrian Man