La 15 kilometri de Borşa, "căţărată" pe munţi şi pitită în deşirul pădurii se întide o "Atlantidă" a Maramureşului. Până în 1990, aici se afla o aşezare unică în Maramureş, în care trăiau şapte familii de păstori: Prislopaş. O civilizaţie de poveste, în care totul era atipic, de la graiul, numit "iuiuit", diferit pentru fiecare familie, la rugăciuni, cântece, superstiţii cu "blestemul ursului" sau izvorul cu apă rece care îi ţinea sănătoşi şi fericiţi. Astăzi, civilizaţia dispărută a Prislopaşului are un singur "martor" : Vasilea Conului, o bătrână de 78 de ani, care s-a născut, a crescut şi a îmbătrânit aici.


Demult, pe vremea când Borşa nu era numită "Micul Milano" iar fala borşenilor nu se măsura în jepp-uri, ci în turme de oi, exista o lume de poveste, unică în Maramureş. O civilizaţie matriarhală, în care femeile se ocupau de păstorit, priveau ursul în ochi şi-şi chemau vecinii prin "iuiuit".
La 15 kilometri de Borşa, la poalele Vârfului Puzdrea, se afla un sat de "oameni ai munţilor". Câteva familii care au urcat cu oile la munte, cândva, nu se ştie cu exactictitate când, şi s-au aciuat aici. Şi-au făcut case de lemn, au inventat semne, legende şi o cultură proprie. Şi au trăit zeci de ani fără doctor, fără preot, fără profesor. Cătunul cu nume blajin, ca de copil, apare pomenit în cronicile voievodale datorită dârjeniei sătenilor care s-au încumetat să înfrunte muntele, urşii şi frigul pentru a fi mai aproape de natură şi de Dumnezeu.

"Mătrugună, mătrăgună mărită-mă în astă lună”

Oamenii Prislopaşului erau păstori, de la prunci, la bărbaţi şi mai ales la femei. Se hrăneau cu ce le oferea natura şi vitele pe care le păzeau de lupii flămânzi şi aveau o singură grijă lumească : să nu-i supere furtunile ori fiarele pădurii. În ultimii ani ai comunismului, aici trăiau vreo şapte familii, fiecare cu cinci-şase-şapte-opt prunci. Fiecare cu o căsuţă mică, din lemn, cu lut pe podele şi mobilier sumar : un prici, o sobă şi o masă pe care stătea totdeauna o cofă cul apte acru, o ceapă roşie şi un borcan cu sare. Pentru serile cele mai friguroase, bătrânii izolau pereţii cu muşchi proaspăt.
Iar la capătul de sus al uşii, fiecare familie avea atârnată o cruce dintr-o ramură de measteacăn, la care se rugau de câte ori ieşeau din casă sau de câte ori cerul era împânzit de tunete şi fulgere ori haitele de lupi ameninţau turmele şi viaţa oamenilor. Preot n-au avut niciodată, dar se ruga pentru ei cel mai înţelept şi introvertit din cătun. Toţi mergeau ca în "pelerinaj" pe la casa popii, şi el transmitea către Dumnezeu rugăminţile sătenilor.
De medic n-aveau nevoie. Când nu păzeau oile, ori nu se luptau din priviri cu urşii, femeile spuneau descântece care te scăpau de orice, de la deochi, la sughiţ şi junghi. Ş-apoi, mai are farmacia naturii în care se găsea leac şi pentru bolile trupului şi pentru a sufletului. Fetele ce nu se puteau mărita spuneau : "Mătrugună, mătrăgună mărită-mă în astă lună. De nu în cealaltă, de nu, nu m-oi mărita niciodată".
Cum fiecare familie locuia pe deal, sătenii au inventat un sistem unic de comunicare: "iuiuitul". Fiecare familie aveau un "iuiuit" anume, un fel de "cod sonor" prin care îşi începea mesajul şi prin care consătenii recunoşteau cine e "autorul" strigăturii. De pe dealurile Prislopaşului se auzea întruna "Uhuhu, să vie Alexa Olaru pă la noi. Mă bădiţă de la Deaşl, hai la vale la hotar". Şi Alexa Olaru ştia cine l-a strigat. Cobora în vale unde fetele cântau la frunză şi doineau cântece vechi. Aici toţi se cunoşteau dintordeauna, pentru că toţi s-au născut, au crescut şi au îmbătrânit aici.
După Revoluţie însă, satul a dat păstoritul pe munca în occident, iar bătrânii s-au stins unul câte unul, "uiuind" în singurătate. Astăzi, în Prislopaş a rămas o singură casă, dărăpănată şi un singur localnic: Vasilea Conului, o bătrână care se încăpăţânează să creadă în lumea dispărută cu blesteme, oameni care se transformă în lupi şi izvoare cu apă rece care te păstrează tânăr, fericit şi sănătos.

„Aici am crescut pe dealuri, pă păduri”

Vasilea pare că poartă nume de bărbat, dar pentru ea numele e la fel de normal ca şi lumea în care s-a născut, a crescut şi a îmbătrânit. S-a născut într-o familie cu mulţi copiii şi s-a măritat târziu. De fapt, n-a vrut să se mărite niciodată, dar a înduplecat-o taică-său, spunându-i că altfel va rămâne "slugă" la toţi fraţii şi va sfârşi în singurătate. S-a măritat, a făcut copiii şi în final a rămas tot singură cu greutăţile. Deşi pentru ea termenul de greu era relativ şi nu însemna să baţi trei munţi într-o oră, să cari lemne la vale, în spate sau să păzeşti turmele de lupi şi urşi. Acum, vara îşi omoară singurătatea în Prislopaş, "uiuind" şi iarna îşi alină dorul privind muntele.
Viaţa în acest cătun era perfectă pentru ea: "trăiam bine cu vecinele, se făceau hore, jocuri, mâncam fragi, băteam munţii. Era tare frumos". Cea mai mare păţanie a lui Vasilea a fost întâlnirea cu ursul. Aici, în Prislopaş, oamenii cred în "blestemul ursului". Dacă ursul te priveşte în ochi, muţeşti. Bătrâna a trăit pe viu "blestemul ursului".
Într-o seară, stătea la geamul micuţ şi priveau turmele. Când deodată l-a văzut. S-a agitat, a bătut cu un băţ în geam, dar ursul nu se mişca, o privea fix: "Aveam staul şi când se vedea frumos de lună am aprins o lampă şi m-o văzut ursul şi două zile n-am mai putit vorbi nimic. Am răguşit. Oricât am dat cu bota pe geam n-o fugit, mi-o luat un berbece. L-o ţâpat jos şi el se uita la mine şi io la el. N-am putut striga numa am flişcăit. Apoi am găsit numa pielea bercului, în pădure. Carnea o mâncat-o el".
Într-o altă noapte, tot ursul a dat drumul oilor din staul. O noapte întreagă a umblat Vasilea, cu toţi pruncii să le bage înapoi. Din pricipa fiarelor, Vasilea şi-a pierdut într-o zi toate caprele. Le-a mâncat o haită de lupi-. De frică, pruncii s-au temut să mai stea de pază la staul şi ulterior au renunţat şi la animale şi la viaţa pe munte: "amu toate s-o pustiit. Tăţi stăteam aici cu copiii, cu familia. Aici am crescut pe dealuri, pă păduri. Amu numa urşii mai umblă, cum umblau şi demult. S-o pustiit tăte, s-o dărâmat şi căsâle şi tăte. Numa cu dorul şi jelea suntem".
Când urcă pe munte, vara, ca să-şi vadă casa dărăpănată şi plină de buruieni, Vasilea Conului mai are o dorinţă: să găsească izvorul cu apă rece care te menţine tânăr: "era demult spuneau bătrânii, un izvor cu apă rece şi cine beia din el niciodată nu se îmbolnăvea. Şi tăţi erau sănătoşi şi fericiţi. Veneau din tăte părţile acolo. Cine găsea izvorul acela şi bea din el nu mai dorea să moară niciodată. Veneau bătrânii care puteau şi beau. Ce n-aş da să găsesc şi eu izvorul să beau din el, că n-aş muri în veci. Da’ îs bătrână nu pot umbla prin păduri". Ciudat e că, de la dispariţia satului, nimeni n-a mai găsit izvorul cu apă rece. Şi nici secretul vieţii lungi şi fericite. Povestea izvorului a fost îngropată şi uitată odată cu civilizaţia pierdută de pe Prislopaş. Astăzi, civilizaţia păstorilor care au inventat "iuiuitul" e doar o poveste de demult, de pe pe vremea când Borşa nu era numită "Micul Milano" iar fala borşenilor nu se măsura în jepp-uri, ci în turme de oi.


Legendă de pe Prislopaş

Vasilea Olarului spune că a auzit din bătrâni povestea păianjenului şi a albinii: "demult era o femeie săracă, avea o fată şi un fecior. Nu după multă vreme copiii au plecat în lume, băiatul a intrat ucenic la un ţesător de pânză iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau biserici. După ceva vreme mama s-a îmbolnăvit şi a rugat un om să ducă vestea copiiilor. Când i-a spus omul pentru ce a venit, băiatul a răspuns <ce să fac, lasă să moară că-i bătrână şi i-a venit ceasul >. În schimb fata, cum a auzit vestea, a lăsat pietrele jos a început să plângă şi a fugit acasă. Cum a văzut-o mama sa de multă bucurie, i s-a limpezit sufletul, dar s-a făcut neagră de supărare că feciorul nu vine: <deşi a uitat de mine în ceasul morţii eu îl iert. Iar dacă a făcut asta cu păcat, Dumnezeu să-l judece>. În clipa aceea fata s-a făcut albină, iar băiatul păianjen. De atunci păianjenul trăieşte singur, fără fraţi, fără surori. Îşi ţese pânza pe locuri întunecoase, iar oamenii îl urgisesc. Îi strică pânza şi îl ucid. Iar albina era mereu veselă, zboară cu fraţii şi cu surorile la un loc iar oamenii o iubesc că împarte cu toţii mierea pe care o face iar din ceara ei se fac lumânările care se aprind în ceasul morţii şi se pun sub icoana Maicii Domnului".


Rugăciunea de miercurea

Verile aduceau în Prislopaş furtuni puternice, cu tunete şi fulgere. Atunci fiecare familie se aşeza în faţa crucii de mesteacăn şi spunea rugăciunea de miercurea: "O rogu-mă Doamne, cu ruga curată, cu inima plecată la Maica Sf. Preacurată, Sf. Miercuri, puternica darurilor dă-ne iertare de păcate".

Generaţii în amurg

Povestea Prislopaşului a devenit vara trecută subiectul unui documentar realizat de Ghiţă Olteanu şi Ovidiu  Mihali, un tânăr pasionat de tradiţii, film şi cultură din Borşa, intitulat sugestiv "Generaţii în amurg". Deşi tânăr, Olteanu a realizat deja peste 40 de documentare despre tradiţiile, istoria, folclorul şi legendele locului, care au fost difuzate pe postul local de televiziune şi la Casa de Cultură din Borşa. Oltean spune că civilizaţia din Prislopaş nu seamănă nici cu alte obiceiuri borşene şi nici cu alte zone ale Maramureşului. Surprinzător e că cântecele arhaice fredonate de Vasilea Olarului se regăsesc în repertoriul Tatianei Mihali.
 

Ioana LUCĂCEL