Mircea Muthu: „Hertha Muller nu merita premiul Nobel”
„Ecaterina Andronescu a scos, la presiunea PSD, câte un început de reformă a ministrului Andrei Marga”. „Cea mai mare problemă a sistemului universitar românesc este preluarea greşită a sistemului Bologna în ceea ce priveşte masteratele. La noi în ţară nu s-a putut face distincţia tranşantă între cele trei tipuri de masterat: de cercetare, profesional şi cel interdisciplinar. „Spiru Haret a fost un fel de Caritas al învăţământului superior. Acolo s-au vândut diplome, să fie limpede” , a declarat profesorul Mircea Muthu, membru în consiliul de acreditare al Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) şi membru în senatul Universităţii Babeş-Bolyai
Rep.: Nu aici s-a resimţit preluarea greşită de către sistemul educaţional românesc a sistemului Bologna?
M.M.: Fără îndoială că da. Bologna nu a obligat la o revenire mecanică, o reducere drastică la trei ani. Proiectul este aplicat la învăţământul superior european şi mai ales la universităţile de tip humboltian în care latura paideică, de transmitere de cunoştinţe, este echilibrată de latura de cercetare. Orice societate are nişte locomotive şi una dintre acestea este laboratorul în care se creează. La noi în Est a venit un alt regim, cercetarea a căzut şi foarte multe dintre facultăţile de tip humboltian, cum este şi Universitatea Babeş-Bolyai s-a transformat într-o fabircă de dascăli. Pe de altă parte, universităţile europene se află în prezent ca între ciocan şi nicovală. Ciocanul este sistemul universitar american, care este pragmatic şi merge mereu pe creativitate scoţând în evidenţă cercetarea, iar nicovala este sistemul universitar din Asia. În acest stadiu în care trebuie să îţi prezervi paricularităţile tale de învăţământ universitar.
Rep.: Dacă problema cea mai mare a sistemului educaţional românesc din România sunt studiile masterale ce ar trebui să schimbăm la sistemul nostru de învăţământ? De ce fel de sistem de învăţământ are nevoie România?
M.M.: Da, sunt studiile masterale şi în afară de acestea este vorba de regramaticularizarea curiculei, care nu mai poate fi aceiaşi şi nu se mai poate aplica într-un învăţământ de tip informativ. La noi se înghesuiau mereu tot felul de date de care nu mai aveai nevoie. La noi învăţământul trebuie să fie prin excelenţă formativ, dar ca să fie aşa trebuie să găseşti acele cârlige care trebuie să te ajute în învăţământul de formare.
Rep.: Cum vedeţi competiţia dintre sistemul educaţional superior de stat şi cel privat: vedeţi o posibilă migrare a profesorilor „de la stat” către sistemul privat?
M.M.: Există şi învăţământ privat profesional, să fie limpede. Noi nu facem o difernţă între învăţământul privat şi cel de stat vizând mai ales învăţământul privat care nu e doar o simplă şcoală postliceală. E firesc ca profesorii care au petrecut atât de mulţi ani în universităţile de stat să fie fideli locului de muncă. Desigur, este liber să meargă unde vor, dar nu e vorba de presiune că nu faci performanţă la o universitate de stat şi mergi la o universitate particulară, ci este chiar invers. Navetismul aducea bani, asta e problema. Nu se pleacă din cauza faptului că universităţile de stat nu sunt performante, nici vorba. Profesorii cei mai buni nu fac acest navetism. Sunt alţii numeroşi care pleacă şi vin şi se devalorizează pentru asta.
Rep.: Universitatea Spiru Haret din România este una dintre primele la nivel mondial ca număr de studenţi. Consideraţi că acest lucru este un merit al sistemului privat de învăţământ?
M.M.: Acestea sunt statistici care nu sunt relevante. Universitatea Sapientia din Roma are 400.000 de studenţi, însă practic anual doar 90.000 de oameni urmează cursurile acolo. Universitatea Spiru Haret are un cu totul alt regim, a început să se facă acolo lumină. Acolo a fost un fel de Caritas al învăţământului superior. Acolo s-au vândut diplome, să fie limpede.
Rep.: Dacă acum când a început să se facă lumină, când credeţi că Universitatea Spiru Haret ar putea intra într-o competiţie cu alte universităţi de top din România?
M.M.: Desigur, ca asta se va întâmpla. Universitatea Spiru Haret are şi ea nişte programe acreditate, atâtea câte sunt. Acolo, accesul la gradele superioare a fost făcut aleatoriu. Nu se poate ca un rector să spună că din momentul acesta te face profesor, conferenţiar şi aşa mai departe. Ca să ajungi la această activitate îţi trebuie o activitate, îţi trebuie un dosar, trebuie trecut prin Senat şi chiar trebuie să primeşti şi acordul Comisiei Naţionale de Acreditare a Titlurilor Academice.
Rep.: Cum vedeţi faptul că Universitatea Babeş-Bolyai obţine anual profit uriaş de pe urma colectării taxelor de şcolarizare? S-ar putea spune că dorinţa de profit depăşeşte calitatea educaţiei studenţilor?
M.M.: Nici vorbă. Nu ştiu de unde aţi scos că are profit uriaş...
Rep.: Peste 100 de milioane de euro în 2008 este totuşi un profit consistent, prezentat de către conducerea universităţii printr-un comunicat de presă...
M.M.: Acestea sunt basme. Universitatea Babeş-Bolyai are 100 de clădiri în proprietate, iar acestea toate trebuie întreţinute. Universitatea oferă fonduri pentru cămine, pentru construcţii, acum urmează să se construiască Facultatea de Teologie. În momentul în care scazi aceste cheltuieli, nici vorbă că universitatea să fie pe profit. Nu suntem SRL, nu suntem fermă. Aici nu există consiliu de administraţie în care să nu se ridice problema referitoare la care este situaţia nivelului curicular pe fiecare facultate în parte. Nu există Senat în care să nu se vorbească despre accederea universităţii în grupul celor 500 la nivel mondial.
Rep.: Se vorbeşte despre accederea în topul celor mai prestigioase 500 de universităţi din lume, dar când credeţi că va obţine UBB Cluj un loc de cinste în „lumea bună” a universităţilor mondiale?
M.M.: Atunci când îndeplineşti standardele respective.
Rep.: Concret, când poate UBB să ajungă în acest top?
M.M.: Avem nevoie de cărţi recunoscute la nivel internaţional care să fie citate. În puţini ani vom intra în acest top pentru că suntem presaţi de competiţie. Dacă nu, rămâi pe dinafară. Oricum, noi trebuie să intrăm în elită. Este logic că Harvard este pe primele locuri în aceste topuri pentru că după război aproape toţi premianţii Nobel s-au dus la Harvard.
Rep.: Avem şi noi, totuşi un aşa-zis premiu Nobel. Mulţi din societatea românească încearcă cu fiecare ocazie să o atragă pe Hertha Muller, să găsească legătura dintre ea şi România...
M .M.: Nu, aici mă rezerv şi în primirea acestui titlu. Cunosc parţial opera ei, dar de multe ori aceste premii se dau şi din raţiuni politice. Dacă v-aş spune de un concurent al Herthei Muller vă veţi da seama de diferenţă. Nu poţi să faci abstracţie de Umberto Eco şi să îi dai un premiu doamnei Hertha Muller.
Rep.: Vreţi să spuneţi că Germania avea nevoie de un nou premiu Nobel în portofoliu şi a făcut presiuni politice să îl obţine?
M.M.: Nu numai din cauza asta, ci a fost mai mult un lobby puternic venit din partea subetnicilor germani cum sunt de pildă şvabi. Indirect a fost o lovitură dată, nu zic României, dar tot ce a scris aceasta se referă numai la ţara noastră, niciun rând de-al său nu se referă la Germania. Acolo, acordarea unui premiu Nobel ridică de multe ori semne de întrebare. În legătură cu acest premiu pentru literatură fiecare are rezervele lui.
Tiberiu Hrihorciuc
Rep.: În contextul în care reformele din sistemul educaţional românesc se schimbă cu fiecare ministru, care credeţi că ar fi fost cea mai bună alegere: reforma Miclea sau reforma Antonescu? Are reforma din sistemul educaţional românesc nevoie de o mai mare coerenţă?
Mircea Muthu: Ar trebui să gândim problema mai de departe aş zice, în sensul că singurul ministeriat performant în materie de reformă educaţională la toate nivelele şi mai ales la nivel universitar a fost cel al lui Andrei Marga. După plecare dânsului a venit ca ministru Ecaterina Andronescu şi care a scos, la presiunea PSD, câte un început de reformă a ministrului Andrei Marga. Actualmente lucrurile s-au complicat pentru că învăţământul românesc trebuite privit ca un „tot”. Ce înseamnă asta? Că sistemul preşcolar, preuniversitar şi universitar alcătuiesc un mecanism între care există articulaţii foarte bine închegate. Antecamera învăţământului superior este practic învăţământul preuniversitar, dar nu este doar o antecameră pentru că aici se „forjează”, se cristalizează personalitatea individului, or învăţământul superior preia o serie de calităţi şi le duce mai departe. Din punctul meu de vederea cea mai validă dintre cele două propuneri a fost, a rămas formula fostului ministru, a doamnei Andronescu pentru că aici a existat totuşi o strategie. Modificarea anilor de şcolarizare schimbau mai multe lucruri: trebuiau introduse un nou set de manuale, nu aveam destui dascăli, erau unii profesori din învăţământul liceal care erau obligaţi să meargă în celălalt învăţământ şi nu la toată lumea convine acest lucru. În legătură cu învăţământul superior, lucrurile iarăşi au marje diferite de complexitate. Este odată o complexitate curiculară, care trebuie aliniată, nu copiată, ci racordată la curicula europeană. Dar asta presupune o rescriere a curiculei. Pe de altă parte, este vorba de cele trei trepte ale învăţământului universitar: licenţa, care a ajuns de trei ani după introducerea sistemului Bologna, este vorba apoi de studiile masterale, care de fapt tipologic se împarte în trei: cel de cercetare, profesional şi cel interdisciplinar, şi doctoratul. La noi în ţară nu s-a putut face distincţia tranşantă între cele trei tipuri de masterat. În momentul de faţă sunt universităţi în care masteratele nu fac altceva decât să completeze anul al patrulea de studii. Ceea ce era în curicula anului patru se face la masterat, pentru că acesta are două scopuri: a se axa studiul pe o anumită temă, focusare cum se foloseşte în terminologia curentă şi în al doilea rând masteratul este antecamera doctoratului, de aceea nu toată lumea trebuie să facă masteratul. Nu trebuie să vină la studii masterale oamenii care lucrează şi au timp doar sâmbăta. Învăţământul superior are alt sistem de complexitate atunci când faci o reformă.
Mircea Muthu: Ar trebui să gândim problema mai de departe aş zice, în sensul că singurul ministeriat performant în materie de reformă educaţională la toate nivelele şi mai ales la nivel universitar a fost cel al lui Andrei Marga. După plecare dânsului a venit ca ministru Ecaterina Andronescu şi care a scos, la presiunea PSD, câte un început de reformă a ministrului Andrei Marga. Actualmente lucrurile s-au complicat pentru că învăţământul românesc trebuite privit ca un „tot”. Ce înseamnă asta? Că sistemul preşcolar, preuniversitar şi universitar alcătuiesc un mecanism între care există articulaţii foarte bine închegate. Antecamera învăţământului superior este practic învăţământul preuniversitar, dar nu este doar o antecameră pentru că aici se „forjează”, se cristalizează personalitatea individului, or învăţământul superior preia o serie de calităţi şi le duce mai departe. Din punctul meu de vederea cea mai validă dintre cele două propuneri a fost, a rămas formula fostului ministru, a doamnei Andronescu pentru că aici a existat totuşi o strategie. Modificarea anilor de şcolarizare schimbau mai multe lucruri: trebuiau introduse un nou set de manuale, nu aveam destui dascăli, erau unii profesori din învăţământul liceal care erau obligaţi să meargă în celălalt învăţământ şi nu la toată lumea convine acest lucru. În legătură cu învăţământul superior, lucrurile iarăşi au marje diferite de complexitate. Este odată o complexitate curiculară, care trebuie aliniată, nu copiată, ci racordată la curicula europeană. Dar asta presupune o rescriere a curiculei. Pe de altă parte, este vorba de cele trei trepte ale învăţământului universitar: licenţa, care a ajuns de trei ani după introducerea sistemului Bologna, este vorba apoi de studiile masterale, care de fapt tipologic se împarte în trei: cel de cercetare, profesional şi cel interdisciplinar, şi doctoratul. La noi în ţară nu s-a putut face distincţia tranşantă între cele trei tipuri de masterat. În momentul de faţă sunt universităţi în care masteratele nu fac altceva decât să completeze anul al patrulea de studii. Ceea ce era în curicula anului patru se face la masterat, pentru că acesta are două scopuri: a se axa studiul pe o anumită temă, focusare cum se foloseşte în terminologia curentă şi în al doilea rând masteratul este antecamera doctoratului, de aceea nu toată lumea trebuie să facă masteratul. Nu trebuie să vină la studii masterale oamenii care lucrează şi au timp doar sâmbăta. Învăţământul superior are alt sistem de complexitate atunci când faci o reformă.
Rep.: Nu aici s-a resimţit preluarea greşită de către sistemul educaţional românesc a sistemului Bologna?
M.M.: Fără îndoială că da. Bologna nu a obligat la o revenire mecanică, o reducere drastică la trei ani. Proiectul este aplicat la învăţământul superior european şi mai ales la universităţile de tip humboltian în care latura paideică, de transmitere de cunoştinţe, este echilibrată de latura de cercetare. Orice societate are nişte locomotive şi una dintre acestea este laboratorul în care se creează. La noi în Est a venit un alt regim, cercetarea a căzut şi foarte multe dintre facultăţile de tip humboltian, cum este şi Universitatea Babeş-Bolyai s-a transformat într-o fabircă de dascăli. Pe de altă parte, universităţile europene se află în prezent ca între ciocan şi nicovală. Ciocanul este sistemul universitar american, care este pragmatic şi merge mereu pe creativitate scoţând în evidenţă cercetarea, iar nicovala este sistemul universitar din Asia. În acest stadiu în care trebuie să îţi prezervi paricularităţile tale de învăţământ universitar.
Rep.: Dacă problema cea mai mare a sistemului educaţional românesc din România sunt studiile masterale ce ar trebui să schimbăm la sistemul nostru de învăţământ? De ce fel de sistem de învăţământ are nevoie România?
M.M.: Da, sunt studiile masterale şi în afară de acestea este vorba de regramaticularizarea curiculei, care nu mai poate fi aceiaşi şi nu se mai poate aplica într-un învăţământ de tip informativ. La noi se înghesuiau mereu tot felul de date de care nu mai aveai nevoie. La noi învăţământul trebuie să fie prin excelenţă formativ, dar ca să fie aşa trebuie să găseşti acele cârlige care trebuie să te ajute în învăţământul de formare.
Rep.: Cum vedeţi competiţia dintre sistemul educaţional superior de stat şi cel privat: vedeţi o posibilă migrare a profesorilor „de la stat” către sistemul privat?
M.M.: Există şi învăţământ privat profesional, să fie limpede. Noi nu facem o difernţă între învăţământul privat şi cel de stat vizând mai ales învăţământul privat care nu e doar o simplă şcoală postliceală. E firesc ca profesorii care au petrecut atât de mulţi ani în universităţile de stat să fie fideli locului de muncă. Desigur, este liber să meargă unde vor, dar nu e vorba de presiune că nu faci performanţă la o universitate de stat şi mergi la o universitate particulară, ci este chiar invers. Navetismul aducea bani, asta e problema. Nu se pleacă din cauza faptului că universităţile de stat nu sunt performante, nici vorba. Profesorii cei mai buni nu fac acest navetism. Sunt alţii numeroşi care pleacă şi vin şi se devalorizează pentru asta.
Rep.: Universitatea Spiru Haret din România este una dintre primele la nivel mondial ca număr de studenţi. Consideraţi că acest lucru este un merit al sistemului privat de învăţământ?
M.M.: Acestea sunt statistici care nu sunt relevante. Universitatea Sapientia din Roma are 400.000 de studenţi, însă practic anual doar 90.000 de oameni urmează cursurile acolo. Universitatea Spiru Haret are un cu totul alt regim, a început să se facă acolo lumină. Acolo a fost un fel de Caritas al învăţământului superior. Acolo s-au vândut diplome, să fie limpede.
Rep.: Dacă acum când a început să se facă lumină, când credeţi că Universitatea Spiru Haret ar putea intra într-o competiţie cu alte universităţi de top din România?
M.M.: Desigur, ca asta se va întâmpla. Universitatea Spiru Haret are şi ea nişte programe acreditate, atâtea câte sunt. Acolo, accesul la gradele superioare a fost făcut aleatoriu. Nu se poate ca un rector să spună că din momentul acesta te face profesor, conferenţiar şi aşa mai departe. Ca să ajungi la această activitate îţi trebuie o activitate, îţi trebuie un dosar, trebuie trecut prin Senat şi chiar trebuie să primeşti şi acordul Comisiei Naţionale de Acreditare a Titlurilor Academice.
Rep.: Cum vedeţi faptul că Universitatea Babeş-Bolyai obţine anual profit uriaş de pe urma colectării taxelor de şcolarizare? S-ar putea spune că dorinţa de profit depăşeşte calitatea educaţiei studenţilor?
M.M.: Nici vorbă. Nu ştiu de unde aţi scos că are profit uriaş...
Rep.: Peste 100 de milioane de euro în 2008 este totuşi un profit consistent, prezentat de către conducerea universităţii printr-un comunicat de presă...
M.M.: Acestea sunt basme. Universitatea Babeş-Bolyai are 100 de clădiri în proprietate, iar acestea toate trebuie întreţinute. Universitatea oferă fonduri pentru cămine, pentru construcţii, acum urmează să se construiască Facultatea de Teologie. În momentul în care scazi aceste cheltuieli, nici vorbă că universitatea să fie pe profit. Nu suntem SRL, nu suntem fermă. Aici nu există consiliu de administraţie în care să nu se ridice problema referitoare la care este situaţia nivelului curicular pe fiecare facultate în parte. Nu există Senat în care să nu se vorbească despre accederea universităţii în grupul celor 500 la nivel mondial.
Rep.: Se vorbeşte despre accederea în topul celor mai prestigioase 500 de universităţi din lume, dar când credeţi că va obţine UBB Cluj un loc de cinste în „lumea bună” a universităţilor mondiale?
M.M.: Atunci când îndeplineşti standardele respective.
Rep.: Concret, când poate UBB să ajungă în acest top?
M.M.: Avem nevoie de cărţi recunoscute la nivel internaţional care să fie citate. În puţini ani vom intra în acest top pentru că suntem presaţi de competiţie. Dacă nu, rămâi pe dinafară. Oricum, noi trebuie să intrăm în elită. Este logic că Harvard este pe primele locuri în aceste topuri pentru că după război aproape toţi premianţii Nobel s-au dus la Harvard.
Rep.: Avem şi noi, totuşi un aşa-zis premiu Nobel. Mulţi din societatea românească încearcă cu fiecare ocazie să o atragă pe Hertha Muller, să găsească legătura dintre ea şi România...
M .M.: Nu, aici mă rezerv şi în primirea acestui titlu. Cunosc parţial opera ei, dar de multe ori aceste premii se dau şi din raţiuni politice. Dacă v-aş spune de un concurent al Herthei Muller vă veţi da seama de diferenţă. Nu poţi să faci abstracţie de Umberto Eco şi să îi dai un premiu doamnei Hertha Muller.
Rep.: Vreţi să spuneţi că Germania avea nevoie de un nou premiu Nobel în portofoliu şi a făcut presiuni politice să îl obţine?
M.M.: Nu numai din cauza asta, ci a fost mai mult un lobby puternic venit din partea subetnicilor germani cum sunt de pildă şvabi. Indirect a fost o lovitură dată, nu zic României, dar tot ce a scris aceasta se referă numai la ţara noastră, niciun rând de-al său nu se referă la Germania. Acolo, acordarea unui premiu Nobel ridică de multe ori semne de întrebare. În legătură cu acest premiu pentru literatură fiecare are rezervele lui.
Tiberiu Hrihorciuc
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- Tise in teritoriu publicat în data de 10-11-2009
- Audiente in teritoriu publicat în data de 16-11-2009
- Consiliul Judetean reduce cheltuielile publicat în data de 24-11-2009
- Sedinta suspendata si certuri la CJ Cluj publicat în data de 26-11-2009
- DGASPC, premiata de Fundatia Mederic Alzheimer publicat în data de 01-12-2009
Tag-uri
Articol vizualizat de 1408 ori
Înapoi
Reportaje video
VEZI protestele de la Cluj-Napoca
Violentele de la Bucuresti
Trei barbati cu muschi
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Cluj
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii